Deep Purple lansează SPLAT! – un album complex, imediat recognoscibil ca sunet

Când Deep Purple lansau monumentele rock din anii ’70, practic nu existau veterani. Între timp, toți supraviețuitorii și-au primit meritatul titlu, chiar dacă nu mai au toți același chef de cântat. Nu poți fi fabulos toată viața. Uite, Yes nu au știut să se retragă, în schimb Deep Purple nici nu se gândesc la pensie, ba mai mult, înregistrează albume viguroase, cu riff-uri, texte și producții de ți-e mai mare dragul să-i asculți.

Patru din cei cinci membri ai trupei au în jur de optzeci de ani

Acum stai puțin și reconfigurează-ți perspectiva. Și totuși ”SPLAT!”, al 24-lea album de studio al carierei lor, sună ca muzica unor oameni la o treime din vârsta lor. Tempo, complexitate, text inteligent, execuții care nu sunt doar impecabil realizate, ci au același sound inconfundabil. E imposibil să nu repete anumite șabloane create tot de ei, e și normal, cu toate astea chiar îi asculți cu plăcere. Sună foarte bine, și pentru mine, ca ascultător e suficient, când te gândești ce înseamnă să cânți mai bine de 60 de ani și ce resurse îți trebuie pentru asta.

Deep Purple se bucură acum de încă o perioadă ”Perfect Strangers”

Dacă ”=1”, albumul din 2024, a reprezentat revenirea lor semnificativă la relevanță, ”SPLAT!” confirmă fără îndoială că Deep Purple se bucură acum de încă o perioadă ”Perfect Strangers”. Simon McBride evită cu eleganță comparațiile cu Ritchie Blackmore și Steve Morse, în timp ce absoarbe ambele stiluri fără efort. Nu cred că se putea găsi un chitarist mai potrivit. Alături de el, Don Airey folosește mai multe tipuri de claviaturi, folosindu-le atât de bine, moderat, cu o atingere mai fină care completează distorsiunea chitarei. Recunoaștem și acum cu mare plăcere relația dintre cele două părți esențiale, prin viteza liniilor în unison și contrapunct dintre el și McBride pe ”Arrogant Boy”, ”The Beating of Wings” sau ”My New Movie”.

Trecerea timpului trebuie considerată, inevitabil

Ian Gillan a luat decizia conștientă de a evita notele înalte și, în anii care au trecut, a rafinat cu abilitate calitățile mai subtile ale instrumentului său, cu un efect bun. Gillan de astăzi e un adevărat exemplu de maturitate vocală rock: tonurile sale bogate și încrezătoare sugerează cu măiestrie o motivație, un sens în continuum, în loc să-i sfâșie laringele în bucăți. Cam asta înseamnă maturizarea asumată. N-a pierdut nimic din spiritul lui acid sau din vocabularul lui bogat. N-o să auzi cuvântul ”gibbous” (cocoașă) cântat de mulți alți rockeri.

13 piese construite economic

Cele 13 piese sunt construite economic, niciuna peste cinci minute, majoritatea sub patru, dar acoperă mult teren și lasă spațiu pentru McBride și Airey să se desfășoare. Producția lui Bob Ezrin, la al patrulea album consecutiv cu trupa, e definitorie, strălucitoare, cu un mix amplu care dă spațiu fiecărui element. ”Diablo” vine cu Keith Urban la a doua chitară. Pe piesa-titlu, Airey se dezlănțuie cu un solo de clavinet în stil Stevie Wonder, peste o secvență de acorduri descendentă și disonantă, amintind de ”Dear Prudence”, un reușit efect de suspans.

Gillan populează versurile cu povețe

Nu există o temă unică explicită, dar Gillan populează versurile cu povețe și concluzii-semnal, personaje decadente și reflecții despre trecerea timpului, alături de o doză bună de subtext autoironic. Se clarifică totuși o idee centrală: un concept despre sfârșitul umanității, nu în sens apocaliptic fatalist, ci ca metamorfoză dincolo de existența fizică. Versurile sunt uneori dense și greu de descifrat, dar muzica e atât de viguroasă, de bine construită și cântată cu atâta precizie, încât povestea devine secundară.

Roger Glover la bas și Ian Paice la tobe rămân exact unde trebuie – la susținere, dând spațiu soliștilor, dar fără să cedeze nicio clipă din forța ritmică și desigur, foarte bine plasați în mixaj. Groove-ul lui Ian – fascinant, ca acum mai bine de 50 de ani, fără niciun mușchi încordat în plus. Swing-ul, swing-ul e veșnic!

”SPLAT!” nu e o statuie turnată nostalgic în jurul gloriei trecute

E un album complex, imediat recognoscibil ca sunet, care respectă moștenirea fără să o imite cinic sau servil. Cât mai au Deep Purple în rezervă rămâne neclar, dar în ritmul ăsta, nu există niciun motiv să se oprească. Când orgoliul e conținut de un artist lucid și matur…

Citește și aceste articole Sunete:

-> Deep Purple concertează în 2026 în România

Deep Purple concertează în 2026 în România

-> Deep Purple. 50 de ani în Tibetul rockului

Deep Purple. 50 de ani în Tibetul rockului

-> Deep Purple – Come Taste the Band

Deep Purple – Come Taste the Band