Geoff Dyer – But Beautiful. Memorie, ficțiune și imagine într-o carte despre jazz

Viniete-portret

Cartea e construită din șapte viniete-portret — ale lui Lester Young, Thelonious Monk, Charles Mingus, Ben Webster, Bud Powell, Chet Baker și Art Pepper —, legate între ele prin episoadele recurente cu Duke Ellington și Harry Carney, dar această clasificare e înșelătoare prin simplitatea ei.

Nu e o carte de critică muzicală, nu e biografie, nu e cu totul ficțiune, deși le conține pe toate trei. Dyer însuși o numește, cu dezarmantă onestitate, „o carte despre jazz” și tocmai această refuzare a genului precis e primul ei gest jazzistic.

La fel cum muzicienii pe care îi portretizează au refuzat să se încadreze în ce se aștepta de la ei, cartea refuză să se lase prinsă într-o definiție.

Structura e legată prin secvențe cu Duke Ellington traversând țara noaptea cu șoferul său devotat, Harry Carney, între concerte, o imagine care revine periodic, ținând laolaltă poveștile celorlalți ca niște mărgele pe un fir aproape invizibil. E un dispozitiv simplu, dar îndeplinește ceva esențial: ne reamintește că jazz-ul nu e o colecție de genii izolate, ci o conversație continuă, o tradiție vie în care fiecare voce răspunde alteia.

Ellington și Carney pe șosea, în miezul nopții, reprezintă tocmai această continuitate, muzica transportată dintr-un loc în altul, înainte ca ea să existe pe disc sau în pagini. Ceea ce face Dyer cu fiecare portret e să găsească echivalentul literar al sunetului caracteristic al fiecărui muzician.

Despre Thelonious Monk scrie că „și-a creat propriul limbaj la pian” și proza cu care îl descrie are aceeași stranietate controlată, aceeași impresie că fiecare propoziție o corectează ușor pe cea anterioară fără să o anuleze.

Despre Charles Mingus, uriașul care cânta cu basul „ca și cum s-ar fi luptat, atingând gâtul și ciupind corzile ca pe măruntaie„, apoi, o clipă mai târziu, „la fel de ușor ca o albină care aterizează pe petalele roz ale unei flori africane” — Dyer prinde în propoziție aceeași oscilație între forța brută și delicatețea absolută care definea muzicianul. Nu descrie muzica; o reproduce structural în proză.

Pagini tulburătoare

Dar cele mai tulburătoare pagini ale cărții sunt cele despre Chet Baker. Dyer ajunge la o formulare care e, în sine, un mic monument al criticii:

„Chet nu a pus nimic din sine în muzica sa și asta a dat interpretarea sa tensionată de pasiuni. Muzica pe care o cânta se simțea abandonată de el… De fiecare dată când cânta o notă, îi făcea cu mâna în semn de rămas bun.”

E o observație care ar părea un paradox dacă n-ar fi atât de imediat recognoscibilă oricui a ascultat Baker vreodată. Vocea și trompeta lui aveau acea calitate particulară a lucrurilor frumoase care știu că sunt trecătoare, o frumusețe care se retrage chiar în momentul în care o primești. Dyer nu explică asta; o formulează, și formularea e muzică.

But Beautiful e și o carte despre rasism

But Beautiful e și o carte despre rasism, despre America, despre prețul pe care marginalii talentați îl plătesc pentru că au inventat ceva prea frumos ca lumea să nu vrea să și-l însușească.

Lester Young, umilit în armată, forțat să dea jos fotografia soției sale albe de pe dulapul din cazarmă, apoi curtea marțială și totuși sunetul lui, „blând și leneș, dar cu o ascuțime undeva”, rămâne în muzică o formă de demnitate pe care nimeni nu a reușit să i-o confiște. Și o latură sensibilă imperturbabilă. Dyer surprinde această tensiune fără să o moralizeze, fără să transforme suferința în pledoarie.

O lasă să curgă prin proză la temperatura la care ea există în muzică.

Există, în ultimele pagini ale cărții, un eseu extins despre tradiție și inovație în jazz, singurul loc în care Dyer adoptă un ton mai convențional-critic. Și acolo scrie ceva esențial: că în jazz, trecutul nu e îngropat, ci prezent în mod activ în fiecare notă nouă. Că „unele dintre cele mai noi sunete sunt cele mai saturate în trecut.”

E o observație care se aplică deopotrivă cărții înseși, o carte scrisă în 1991 despre muzicieni din anii ’40-’60, și totuși una care sună proaspătă la fiecare relectură, pentru că a înțeles că memoria vie nu e nostalgie.

Critica muzicală la apogeul ei, spune Dyer implicit, nu poate fi detașată și obiectivă

Metoda aceea nu poate reflecta cu acuratețe experiența ascultătorului. Trebuie să se lase afectată, să riște eroarea, să inventeze acolo unde documentul tace. Așa cum muzicienii de jazz urmează regula fundamentală a originalității, Dyer scrie despre jazz ca un iubitor, ca un cronicar și ca un scriitor cu peniță impresionistă. But Beautiful e esențială.

Cumpără cartea online de pe Libris.