Din varii motive independente de voința mea, n-am fost prezent la de-acum legendarul prim concert Nightwish în România.
Am auzit mărturii la primă mână despre o Sală a Palatului neîncăpătoare, despre o energie cu totul specială. Douăzeci și unu de ani mai târziu, n-am mai ratat întâlnirea cu istoria – pe 1 aprilie, într-un București care nu mai aștepta neapărat revelații, Tarja Turunen și Marko Hietala au adus exact asta: un fel de împăcare cu trecutul, o exorcizare sonoră care a avut mai mult de-a face cu adevărul decât cu spectacolul.
Câteva detalii organizatorice inevitabile: Symphonity au deschis seara curat dar neimpresionant. Sala era deja plină încă de la primele note și deși am văzut câteva fețe zâmbitoare, mi-a părut clar că nimeni nu s-ar fi supărat dacă “ostilitățile” ar fi debutat direct cu momentul solo al lui Marko Hietala. Preț de zece piese Marko și trupa lui au dat tonul, urmând ca Tarja Turunen să închidă seara. Muzica a început Ia 18:40 și ultimele acorduri din “Until my Last Breath” s-au stins în jurul orei 23:00.
Nightwish marchează inevitabil istoria celor doi. Niciunul dintre cei doi nu mai e „ce a fost” și tocmai de aceea ceea ce se întâmplă acum între ei pe scenă e poate mai autentic. Eliberată de mult timp de nevoia de a-și dovedi valoarea, Tarja cântă cu inima plină de un soi de bucurie pe care nu l-am văzut în fosta ei trupă de ceva vreme. Vocea e încă acolo – echipei instrumentale din spate pare să-i lipsească însă ceva din calitatea zidului sonor care a făcut din Nightwish numele pe care-l știm cu toții. Mereu am simțit că Tarja merită puțin mai mult – din păcate și de data asta am simțit că e loc de puțin mai bine în arhitectura sonoră din spatele Vocii.
Pentru Marko, plecarea din Nightwish e ceva mai recentă. Cu siguranță neașteptată, despărțirea în cauză a lăsat urme pe care vocea crăpată pe alocuri, dar încă plină de nuanțe luptă și astăzi să le vindece. Lecții par a fi fost însă învățate: Marko e centrul noii sale trupe într-un cu totul alt mod decât Tarja – îmi pare că avem de-a face cu o colaborare ceva mai sinceră, un sound ceva mai bine definit, o echipă în care nu există vedete.
Nu a fost o reîntoarcere în Nightwish, ci o tranziție inversă: Tarja și Marko s-au întâlnit ca foști camarazi pe un câmp de luptă abandonat, cu armele jos, cu privirea curată. „Dead to the world” și “I wish I had an angel” au fost absolut perfecte. „The Phantom of the Opera” a primit o gravitate nouă – n-am avut parte de teatru rock opulent dar lipsit de substanță, ci de un dialog real între doi oameni care au fost atinși de aceeași tristețe și au învățat să cânte peste ea.
Setlist-urile ambilor artiști n-a fost despre hituri de demult ci despre cine sunt ei acum. Tarja a adus cu ea piesele mai dramatice din perioada solo, construite pe orchestratii dense, dar lăsând loc pentru aer – mi-au plăcut mult “I feel Immortal” și “Oasis”. Marko a venit cu sound-ul lui grav, viu, visceral, unic. Mi-au plăcut mult “Stones”, “The dragon must die” și “Isäni ääni”. Împreună, Tarja și Marko au generat cu “Left on Mars” sau “Dark Star” un echilibru instabil, dar magnetic – ca o punte care scârțâie, dar nu cedează.
Publicul – format din nostalgici, dar nu numai – a fost parte din incantație. La fiecare piesă veche, se simțea cum aerul se schimbă. Reacțiile cele mai intense n-au venit însă la refrenele familiare, ci la momentele de liniște, la privirile schimbate pe scenă, la felul în care doi artiști nu jucau un rol, ci se însoțeau, uman, fragil, pe drumul lor sonor.
Într-o industrie care ne vinde reuniuni ca pe produse ambalate în staniol strălucitor, Tarja și Marko au făcut altceva: au arătat că și în muzică, la fel ca în viață, reconcilierea e posibilă doar dacă e sinceră. Și că uneori, fantomele nu trebuie alungate – trebuie doar ascultate.
Text și foto: Ștefan Tivodar
