Aceeași scară, două feluri de a urca. Variațiunile Goldberg după Pavel Kolesnikov și Yunchan Lim

Comparăm două interpretări ale „Variațiunilor Goldberg” de Bach, semnate de pianiștii Pavel Kolesnikov și Yunchan Lim, explorând diferențele de stil și frumusețea unei capodopere muzicale.

Variațiunile Goldberg: aceeași muzică, infinite perspective

Mai întâi, puțin despre „Variațiunile Goldberg”: au apărut în 1741 și sunt printre puținele lucrări ale lui Bach tipărite în timpul vieții lui. Ascultăm treizeci și două de piese, organizate în părți sau mișcări: o Arie, treizeci de variațiuni și aceeași Arie, întoarsă la final, cu aceleași note, dar într-un loc cu totul diferit. Variațiunile sunt ușor de urmărit și reprezintă clar geniul melodic al lui Bach și arta lui de a întrepătrunde melodiile în ceea ce se cheamă contrapunct.

Din trei în trei, variațiunile iau forma unui canon, fiecare cu intervalul mai larg decât precedentul, iar din tot edificiul doar trei trec în altă tonalitate (sol minor – 15, 21 și 25, celebra „Perlă Neagră”) și tocmai asta le face ușor de recunoscut. Prima ediție cerea un clavecin cu două manuale (claviaturi). Povestea cu insomnia contelui Keyserlingk și a tânărului Goldberg vine de la Forkel, din 1802, și e probabil exagerată, dar a rămas lipită de lucrare ca titlu.

În catalogul lui Bach (Bach-Werke-Verzeichnis, BWV), ea poartă numărul 988. Atât despre structură: nu voi intra în alte detalii muzicologice, scopul fiind apropierea de muzica lui Bach, nu analiza complexei arte a „pianismului”.

Ce anume dă „Variațiunilor Goldberg” un farmec atât de durabil?

Poate că motivul e că Bach oferă puține indicații de interpretare, iar această lipsă de specificitate lasă pianiștilor libertatea de a alege singuri ce fac cu muzica. Se vede limpede în cele două înregistrări pe care le-am pus față în față. La acest nivel nu putem vorbi de ceva greșit, superior sau inferior, ci de perspective infinite, de posibilitățile uimitor de variate ale acestor muzicieni de a ne surprinde pornind de la o partitură perfect încântătoare. E chiar bine să repet aici concluzia mea despre cea mai bună cale de a începe să-l ascultăm pe Bach și de a-l păstra: să ne placă și să vrem să aprofundăm, spre deplinul nostru avantaj.

„Variațiunile Goldberg” sunt studiu, provocare, plăcere, efort de a pătrunde în detalii, surpriza descoperirii diferențelor, melodie, echilibru, terapie, toate la un loc. De ambele părți, a muzicianului și a ascultătorului, acest corpus muzical care depășește cu puțin o oră ne arată perfecțiunea muzicală și deplina frumusețe în mii de posibilități.

Pianiștii pe care i-am ales sunt printre cei mai valoroși tineri ai secolului XXI. Pur și simplu i-am ascultat în aceeași zi, așa cum am făcut cu mulți alții, și de data asta am avut starea și pornirea de a compara doar două versiuni din sutele de posibilități. Sunt alegeri de moment, nici măcar nu am hotărât dacă sunt printre cele mai preferate ale mele.

Nu dezvălui un adevăr absolut, ci doar o parte dintr-un exercițiu pe care îl putem dezvolta pentru a descoperi imensa capacitate a muzicii de a ne face mai oameni. Mi-au plăcut amândouă, iar comparația e stilistică, nicidecum valorică.

Pavel Kolesnikov: ascensiunea pe o scară infinită

Pavel Kolesnikov a ajuns la Goldberg printr-o întâlnire. Evident, n-avea cum să nu știe de Variațiuni, dar coregrafa Anne Teresa De Keersmaeker i-a propus să cânte lucrarea pentru un spectacol de dans, iar el, care nu o aprofundase niciodată, a acceptat, probabil gândindu-se că venise momentul să treacă prin acest prag inevitabil al pianiștilor.

Mulți muzicieni așteaptă ani buni până s-o înregistreze, dar el a făcut-o în decembrie 2019, la un an după acea propunere, iar discul a apărut la Hyperion, în octombrie 2020. Nu-mi pot imagina coregrafia, dar felul în care își joacă ritmurile și contrapunctul se potrivește firesc cu dansul. Kolesnikov descrie lucrarea ca pe o ascensiune pe o scară infinită, treaptă cu treaptă, și așa o construiește, cu un calm care nu dispare nici în paginile cele mai vii. Lirismul lui e minunat reflectat și în înregistrările cu muzica lui Chopin.

Cântă la un pian de concert Yamaha modern, dar scoate din el sunetul intim al unui clavicord sau al unui clavecin, după ce s-a pregătit pe instrumente diferite, trecând de la unul la altul ca să-și acordeze auzul. Aici, în opinia mea, captarea sonoră nu-i face dreptate: o asemenea interpretare merita mai mult. Aria vine ca o confesiune, Var. 17 se subțiază până la o șoaptă, iar la reluări aceeași pagină se aude altfel.

Gestul cel mai îndrăzneț e aproape de final: Var. 30 se stinge într-un nor de pedală, ca o amintire, ceea ce ar putea lăsa fără aer și un purist cu partitura în mână. Apoi, după Perla Neagră, Aria se întoarce, curată, aproape sacră.

Yunchan Lim: visul unui copil devenit realitate

Yunchan Lim vine din partea opusă, dintr-un vis de copil. La opt ani a descoperit lucrarea într-o cutie cu înregistrările lui Gould și de atunci și-a dorit un album live la Carnegie Hall, ca acela al lui Lifschitz de la Moscova. Pe 25 aprilie 2025 visul i s-a împlinit, iar în februarie 2026 a apărut discul, la Decca. Un album baroc din mâna celui care a uimit prin fluența și afectivitatea cu care interpretează compozitori romantici precum Liszt sau Rachmaninov.

Ideile le-a șlefuit cu profesorul lui, Minsoo Sohn, scoțând ce era de prisos și păstrând doar ce putea executa onest în acel moment al maturizării lui muzicale. Fiind gândit pentru o sală, concertul face ca sunetul să pară așezat în încăpere, nu în microfon, iar fiecare repetiție pune aceeași întrebare: ce ar fi făcut Bach cu un pian modern și microfoane performante? Var. 7 își schimbă registrul la reluare, Var. 18 coboară o octavă, Var. 19 urcă una, iar Var. 20 aleargă cu o bucurie care amintește de Gould, dar fără ironia lui. Var. 14 e poate cântată prea rapid: viteza e surprinzătoare, dar nu cred că avantajează detaliile.

Uvertura franceză din Var. 16 are o elasticitate ritmică rară. În Perla Neagră, Lim coboară dinamica la reluare, iar noi o putem găsi prea întinsă sau îi putem admira adâncimea culorii. Ultimele cinci variațiuni sunt cântate cu toată forța, cu un avânt firesc și inevitabil, iar în Quodlibet o ușoară lărgire a tempoului sună ca o despărțire. În ansamblu, concertul poate fi ascultat ca povestea unui tânăr care crește. Bach a fost un om profund religios, dar pentru Lim piesa e foarte umană.

Două interpretări, aceeași muzică a lui Bach

Înapoi la esențial: diferențele dintre cei doi pianiști nu se dezvăluie imediat, deși unele detalii de articulare sau viteză sunt evidente. Excluzând orice idee de competiție, e bine să-i ascultăm pe rând, pentru a percepe aspectul general, apoi să intrăm cât putem în detalii, variațiune cu variațiune, comparând stilurile și contribuția fiecăruia. Asta ne garantează ore întregi de implicare în care creierul nostru poate fi foarte fericit.

Ambii pianiști urcă o scară aparent fără capăt, ambii cresc sub ochii noștri. Unul e mai poet, celălalt sfidează orice presupusă dificultate. Amândoi sunt total absorbiți, iar asta ne face pe noi să deslușim mai repede și mai bine muzica lui Bach. Până la urmă, pentru noi e important să ascultăm compozitorul, nu orgoliul celui care-l cântă. Notele sunt aceleași. Indicațiile sunt puține.

De aici încolo depinde de noi. Și cu cât ascultăm mai mult și mai atent, cu atât aflăm mai mult, până când muzica lui Bach ajunge o plăcere durabilă și la îndemână.

Alte înregistrări ale Variațiunilor Goldberg

Iată și o listă cu alte înregistrări de ascultat, care vă pot ajuta să cunoașteți mai bine lucrarea și să realizați în cât de multe feluri puteți urca o scară, indiferent de ce e la capătul ei, dacă e ceva. Lista cuprinde mai ales pianiști, cu trei clavecine pentru contrast: Landowska, Jarrett și Esfahani. Pe urmă intrăm în altă zonă vastă, aceea a aranjamentelor aceleiași compoziții pentru multe alte formule, de la două piane până la orchestră.

Rudolf Serkin – rolele de pian Welte-Mignon din jurul anului 1928: cea mai veche înregistrare a lui Serkin, cu câteva variațiuni omise, redată în 2015 pe un pian Welte.

Wanda Landowska – prima ei înregistrare e din noiembrie 1933, la Paris, la clavecin; a doua e din 1945.

Claudio Arrau – RCA, ianuarie–martie 1942, lansată abia în 1988: una dintre primele versiuni complete la pian, a cărei înregistrare mono nu afectează profunzimea emoțională.

Glenn Gould – 1955 și 1981; de fapt, cu asta putem începe să descoperim Variațiunile Goldberg. Prima versiune, din 1955, a consacrat atât interpretul, cât și lucrarea.

András Schiff – Decca (1982) și ECM (2002): s-a întors la lucrare după douăzeci de ani. E interesant și aici să ascultăm comparativ.

Keith Jarrett – ECM, ianuarie 1989, la clavecin: un pianist de jazz care a mai personalizat partituri de Haendel, Mozart sau Shostakovici.

Angela Hewitt – Hyperion, 1999 și 2015, ambele de referință.

Murray Perahia – Sony: reperul pentru unitate arhitecturală și economie expresivă. Aș zice că merge imediat după Gould, ca ordine de audiție, pentru clarificare.

Konstantin Lifschitz – înregistrare live la Conservatorul din Moscova, modelul declarat al lui Lim.

Igor Levit – Sony; a câștigat Recording of the Year la Gramophone în 2016. Levit e senzațional în tot ce face. Recomand și integrala Sonatelor de Beethoven, înregistrată în 2019.

Mahan Esfahani – Deutsche Grammophon, 2016, la clavecin: o lectură imprevizibilă, care se revoltă împotriva rigidității percepute a formei.

Beatrice Rana – Warner Classics, 2017, înregistrată la Berlin în noiembrie 2016: o dispoziție interioară cu totul proprie.

Ji (Ji-Yong Kim) – Warner Classics, ianuarie 2018: o interpretare „de secol XXI”, orice ar însemna asta, cu ornamente aproape jazzistice, variații ritmice și un control sublim al stilului. Variațiunea 13 e cel mai bun exemplu. Departe de a fi o parodie, înregistrarea vorbește despre practica barocă în termeni moderni, pe un instrument modern, în limbaj modern, toate învăluite în bun gust.

Víkingur Ólafsson – Deutsche Grammophon: o lectură strâns controlată, pretențioasă, dar remarcabilă.

Text de Berti Barbera

Citește și acest articol Sunete

Caroll Vanwelden – „Shakespeare Revisited”

Caroll Vanwelden – „Shakespeare Revisited”