Rush – „Grace Under Pressure” – revizuit și relansat 2026

Re-mixarea unor albume „clasice” nu e o modă, uneori poate fi o nesperată compensare. Dar sunt clasice, de ce nu le lăsăm așa cum s-au clasicizat?

Există o provocare, totuși, pentru că ele au rămas prin valoarea strict muzicală, nu întotdeauna și prin calitatea producției. Steven Wilson este unul dintre cei care ne-au arătat cum ar fi sunat un album mare dacă ar fi fost mixat cu resurse tehnologice actuale, dar și cu o ureche mai calibrată.

Așa ajungem la Rush, pe care eu îi iubesc de când i-am ascultat pentru prima dată, dar nu așa, treptat, ca pe Genesis, ci din prima, cu o fervoare greu de comparat.

M-au fascinat din prima secundă, când am ascultat „Exit…Stage Left” (aflați mai multe în cartea mea).

Ei au lucrat o vreme cu Terry Brown, care le-a produs aproape toate albumele de început (de la „Fly by Night” la „Signals”). Apoi au suspendat colaborarea (aflați mai multe în cartea lui Geddy Lee), așa că „Grace Under Pressure”, al zecelea album al trupei, un album fantastic, dar cu un sound perfectibil.

Voiau un master mai extins, adaptat anilor ’80, în care noul volum de claviaturi să-și explice prezența. Inițial, Steve Lillywhite a zis „da”, apoi a zis „nu” și s-a dus să producă un album Simple Minds. Nici cu Trevor Horn nu s-au înțeles, așa că a fost mixat, la vremea lui (1984), de membrii trupei, asistați de Peter Henderson, cunoscut cel puțin pentru „Breakfast in America”. El era un inginer de sunet extraordinar, dar nu și un producător adaptat la noul val. A ieșit bine, doar că te gândești cum ar fi sunat mixat de Terry Brown, care timp de aproape un deceniu a fost ca al patrulea membru al grupului.

Aici ajung la partea esențială. Într-un final fericit, Brown a ajuns la benzile originale și a remixat albumul, iar rezultatul a apărut în martie 2026 și este cu adevărat revelator, diferența fiind mai evidentă decât la remixurile lui Wilson. Totul e clar schimbat, mai limpede, mai bine proporționat, instrumentele respiră, sunt mai bine separate, clapele mai în spate, chitara puțin mai sus, bateria reglată mai fin, mai dinamic, sound-ul e schimbat în plan timbral și eliberat de presiunea supra-producției.

Totul m-a încântat, mi-a provocat o mare bucurie! Albumul e mai „crisp”, cum spun englezii, care au mai multe cuvinte pentru a descrie muzica bună. Coperta e schimbată, evident, grafica e senzațională. E tot Rush, cu aceleași versuri distopice, aceeași concepție estetică, doar că sună… mai bine, zic eu.

Discul nu trebuia salvat, ca în cazul lui „Vapor Trails”, care a avut nevoie de o re-abordare radicală. Atunci, David Bottrill a refăcut mixajul, salvând albumul de la un mastering păgubos. „Grace…” e altfel și e bine. Faceți o comparație și simțiți diferența: ascultați originalul din ’84, apoi remasterul recent, apoi remixul lui Terry Brown. Abia atunci vă puteți da seama că asemenea demersuri sunt în favoarea muzicii.