Pentru o trupă al cărei album precedent („A Rush of Blood to the Head”, 2002) s-a vândut în 8 milioane de exemplare și care este deja catalogată drept „Biggest Band in the World”, ultimul lucru de care avea nevoie era să audă că viitorul propriei case de discuri depinde aproape integral de succesul următorului lor produs discografic.
EMI a avut în Coldplay o găină cu ouă de aur, care a stat la clocit mai bine de 18 luni. Ce a ieșit din lunga așteptare este un disc extrem de calculat și bine produs.
Albumul începe cu un sunet dens de sintetizatoare peste care se suprapune vocea inimitabilă a lui Chris Martin în „Square One”, o piesă bombastică ce exemplifică perfect pasul înainte (sau înapoi?) făcut de Coldplay spre a deveni o trupă care umple stadioane. Prima baladă, „What If”, confirmă că vocalistul, chiar și cu o soție ca Gwyneth Paltrow, nu și-a pierdut (din fericire) temerile asupra propriei persoane, tendințele nevrotice continuând și în textul piesei cu numărul 3, „White Shadows”.
Clape, linii de bas în stil New Order sau Depeche Mode și un sunet de tobe precis ca un metronom trasează linia definitorie a discului, înrădăcinându-l adânc în anii ’80. Tot de acolo, bazată pe un sample cu acte în regulă după „Computerliebe” a nemților de la Kraftwerk, își trage inspirația și „Talk”, cu al ei lick obsesiv de chitară. Autorul, Johnny Buckland, dă impresia pe acest disc că a ieșit din umbra lungă a lui Martin, făcându-și de cap cu instrumentul și trecând lama prin colecția de efecte de chitară (dar și de idei) a lui The Edge pe „Speed of Sound” și „Low”.
Niciuna dintre piesele de pe „X&Y” nu te acaparează imediat, așa cum s-a întâmplat cu multe dintre single-urile precedente, dar, la ascultări ulterioare, melodiile ți se înșurubează încet-încet în ureche, chiar și în cazul unor balade ca „Fix You” și „Swallowed in the Sea”, sau al unor cântece mai pop ca „The Hardest Part” și „A Message”. Discul se închide cu „Till Kingdom Come”, un „hidden track” acustic scris pentru Johnny Cash, pe care însă acesta nu a mai apucat să îl înregistreze vreodată.
Acel „vino-ncoace” sonor, care a frapat și pe primele două albume, lirismul și sinceritatea se regăsesc din plin și pe acest disc, care nu reinventează roata, dar confirmă Coldplay ca fiind trupa momentului. Acționarii de la EMI pot dormi liniștiți: albumul este plin de single-uri cu mare potențial, care nu au cum să dea greș.
Cât despre Chris Martin & Co., ei sunt puși în postura delicată de a-și fi ridicat singuri ștacheta foarte sus. „The future’s for discovering”, cântă Martin pe prima piesă. Sper din suflet. Până atunci însă, pun „X&Y” din nou în player și mai trag cu nesaț o doză de o oră și 2 minute de Coldplay în urechi.
Text de Vlad Popescu, preluat din revista Sunete, iulie-august 2005
Coldplay – X&Y
2005
