În primăvara lui 2007, duo-ul britanic Erasure, format din inconfundabilii Andy Bell și Vince Clarke, revenea în atenția publicului cu Light at the End of the World, un album intens melodic, care păstra esența synth-pop-ului lor caracteristic, dar adăuga o doză neașteptată de vulnerabilitate și reflecție.
Cu acest prilej, Sunete a publicat un interviu cu Andy Bell și Vince Clarke, în care s-a discutat despre inspirația din spatele noilor piese Erasure, despre drumul parcurs de la hiturile anilor ’80 și până la maturitatea artistică a prezentului și despre ce înseamnă să faci muzică pop sinceră într-o eră care nu mai pare să creadă în romantism.
O conversație despre nostalgie, reziliență, iubire – și, bineînțeles, sintetizatoare.
Unde ați început înregistrările pentru Light at the End of the World și cât timp au durat?
Vince Clarke: Albumul a fost scris și înregistrat parțial în Maine. Eu și Andy lucram în Portland de câteva săptămâni, compuneam piese, când producătorul Gareth Jones a venit cu Andy și am făcut un mic studio într-o casă, într-un oraș numit Falmouth, lângă Portland.
E vreun motiv special pentru care ați vrut să înregistrați acolo?
Vince Clarke: Principalul motiv este că eu am acum un copil… Și chiar nu puteam să merg în Anglia pentru o perioadă atât de lungă.
Andy Bell: Da, este un album „de familie”.
Cât au durat înregistrările, de la început la sfârșit?
Andy Bell: Noi oarecum am scris piesele în trei perioade. Am scris în Portland și Maine toate materialele cât eu am locuit acolo. Vince a venit să mă vadă în acest timp. Au fost trei faze sau numai două?
Vince Clarke: Au fost cam trei săptămâni de scris, cred.
Andy Bell: Deci trei săptămâni. Am făcut niște schițe ale pieselor pe Internet, apoi a durat o lună să le punem cap la cap, iar mixarea lor a durat cam șase săptămâni, cred, deci, cu totul, a durat cam un sfert de an.
Cum se poate compara înregistrarea acestui album cu albumele voastre mai vechi? S-a schimbat procesul de înregistrare în timp?
Vince Clarke: Cred că lucrul care s-a schimbat a fost faptul că acum locuim în țări diferite și trebuie să folosim Internetul mai mult pentru a ne comunica ideile. Acest album a fost în întregime înregistrat pe calculator, mixat pe calculator, deci nu a fost nevoie de un studio mare pentru a ne face treaba.
În ce fază a înregistrărilor apar și versurile în piesele voastre?
Andy Bell: Versurile întotdeauna apar la final. Vince are un fel de „depozit de versuri” – sau un lexic pentru când mă blochez – așa că pot oricând să trec prin acea listă, dar este destul de dificil. Mi se pare foarte greu să scrii versuri, fiindcă e greu să fii original, ai tendința să repeți lucrurile…
Credeți că procesul de compunere devine mai ușor pe măsură ce înaintați în vârstă?
Vince Clarke: Cred că devine mai confortabil… acum ni se pare absolut confortabil. Cred că inițial, când am început să compunem împreună, fiindcă nu ne cunoșteam așa bine, era uneori jenant să ne împărtășim ideile sau sentimentele pentru o piesă anume. Acum ne simțim foarte confortabil unul cu celălalt și asta face procesul mult mai simplu.
Andy Bell: Una dintre idei pentru acest album a fost să scriem cât de bine posibil… când am compilat CD-ul, Gareth a zis că atunci când asculți „Wild!”, deși sună bine, îți dai seama că sunt acolo câteva piese de umplutură. Nu mi se pare că pe album sunt piese de umplutură, tocmai pentru că am încercat dinadins să facem numai piese solide.
În ce măsură credeți că „Light At The End Of The World” diferă de albumele voastre anterioare?
Andy Bell: Cred că este mai bine lucrat la nivelul versurilor și, într-un fel, mai încrezător decât albumele noastre mai recente. Am decis cu acest album să compunem altfel piesele, să existe o unitate în compunerea lor, fiindcă te poți pierde oarecum pe drum, mai ales pentru că noi folosim mai multe părți din piese pentru a alcătui una. Dar acum, când ascult CD-ul, nici nu îmi mai dau seama cum sunau demo-urile originale, așa că piesele au oarecum această unitate.
Albumul a fost produs de Gareth Jones, cu care ați mai lucrat la materialele anterioare. Ce contribuție credeți că are Gareth la înregistrări?
Vince Clarke: Da fapt, nu mai lucrasem propriu-zis cu Gareth până acum. Andy a lucrat – a cântat mult cu el – dar în afară de albumul „Other People’s Songs”, care a fost o altă mâncare de pește, mi-am dorit mereu să lucrez cu el, pentru că e așa entuziast și mereu, atunci când ne împotmoleam la versuri, venea cu câte o idee, care chiar dacă se întâmpla să nu fie potrivită, anima întreg proiectul.
După albumul acustic „Union Stre-et” a existat o decizie conștientă să vă întoarceți la instrumente electronice pentru albumul următor?
Vince Clarke: Oh, da, clar! A fost foarte distractiv să facem albumul acustic și a fost o experiență complet diferită să lucrez cu alte persoane, dar cu software-ul nou totul devine o cutie infinită cu jucării și a trebuit, la un moment dat, să mă întorc la acea cutie și să văd ce mai era înăuntru.
Există vreun motiv anume pentru care ați ales acest titlu pentru album?
Andy Bell: Nu ne-am putut gândi la un alt titlu, mai aveam câteva alternative, iar „Light At The End Of The World” era titlul de lucru al uneia dintre piese.
Primul single se numește „I Could Fall In Love With You”. Ce ne puteți spune despre această piesă?
Andy Bell: Nu îmi dau seama dacă a fost compusă în prima fază a compozițiilor – Portland – sau a doua fază.
Vince Clarke: Cred că a fost a doua.
Andy Bell: Pentru că în prima fază ne-am făcut încălzirea mai mult cu scrisul, nu prea i-am folosit întregul potențial, nu-i așa?
Vince Clarke: Nu, mai mult încercam să „intrăm în joc”.
Andy Bell: „I Could Fall In Love With You” a fost o piesă „completă”, nu a fost compusă din alte părți și cred că e o bucată clasică Vince, dar în același timp chiar modernă.
Albumul se deschide cu „Sunday Girl”. Ne puteți spune ceva despre această piesă?
Andy Bell: Cred că „Sunday Girl” este un fel de amestec între disco și o piesă Neil Sedaka.
Vince Clarke: Mie mi se pare că sună a Ray Davies.
Când începeți să scrieți o piesă sunteți conștienți de direcția pe care o va lua sau cum va suna când va fi finalizată?
Andy Bell: Pur și șimplu devine un puzzle al cuvintelor și e minunat să o lucrezi pe un computer, fiindcă poți tăia și lipi imediat bucăți și când totul ți se pare că a ajuns la locul potrivit, atunci știi că ai terminat.
Vince Clarke: Cred că la început, când facem acele demo-uri oarecum neșlefuite pe o microcasetă, avem un simț al posesiunii asupra lor, adică am reușit să creăm ceva din nimic, apoi trebuia să renunțăm la el să îl integrăm în ceva mai mare.
Cât de implicați sunteți în mixarea albumului? Vă pare bine când terminați această parte?
Andy Bell: Cred că depinde de cantitatea de muncă depusă pe album, fiindcă la „Nightbrid” am fost acolo aproape în fiecare zi la mixaj și, cu toate astea, nu îți poți da seama exact care e contribuția ta la asta, fiindcă oamenii oricum fac cum vor ei și tu poți veni doar cu o idee, cum ar fi să inversezi linia bass-ului sau ceva de genul ăsta. Dar și în felul ăsta mă simt fericit că am predat ștafeta cuiva, pentru că acel cineva poate adăuga ceva la care nu te-ai fi gândit tu.
Vince Clarke: În majoritatea situațiilor facem multe înregistrări în timpul mixajelor, deci amândoi trebuie să fim acolo pentru asta, dar în felul ăsta am reușit să supervizăm toată munca și am știut exact ce i-am dat lui Gareth.
Una dintre piesele mai up tempo ale albumului este „Sucker For Love”. Este vreo poveste în spatele ei?
Andy Bell: Multe piese de pe album încep mai lent și se termină mai alert și „Sucker For Love” este una dintre ele. Avea un sound foarte gospel, dar pe parcurs mai schimbam tempo-ul tocmai pentru a-l face mai incitant. Cred că această piesă e din aceeași categorie cu „Sunday Girl”. E o piesă dance, mai up tempo, pe care nu știi exact unde să o încadrezi, dar cred că e una dintre cele mai solide.
Una dintre piesele bonus de pe ediția limitată a albumului este „I don’t know why”. Ce ne puteți spune despre ea?
Andy Bell: Cred că este o foarte bună piesă dance și o ador. E din cauză că sunt câteva piese de pe album care au fost influențate de materialele anterioare. Așa că lucrând la „Other People’s Songs”, am rămas cu puțin din spiritul anilor ‘50 și îmi place mult corul, cu tonalitățile de imn, dar am ajuns la concluzia că nu e așa bine finisat precum celelalte piese, așa că am lăsat-o deoparte.
Ce muzică ascultați voi în prezent?
Vince Clarke: Cu alte cuvinte, ce ai pe iPod, Andy? Asta e întrebarea.
Andy bell: Am fost șocat zilele trecute, când am făcut niște cumpărături pe Internet, de cât de ușor poți găsi unele lucruri, fiindcă eram convins că ar fi chiar dificil. Credeam că e mai greu decât să intru într-un magazin de discuri și să îmi caut acolo, am crezut că oferta e limitată, dar nu era chiar așa. Am luat 40 de track-uri (la 7,99 lire) de pe colecția Man 2 Man – „I Was A Male Stripper In A Go Go Bar” și un album al lui Boy George, care a ieșit în 2006 și despre care nu auzise nimeni. Eu credeam că „Electric Blue” e albumul de care nu auzise lumea, dar el lansase încă unul în același timp și era chiar bun. M-am gândit: „Doamne, încă mai face chestia asta!” și în felul ăsta nu ne mai face și pe noi să ne simțim prost!
Cum vă raportați la lumea pop? Vă mulțumește să faceți discuri pentru voi sau este și ambiția de a avea un succes mai mare decât materialul precedent?
Vince Clarke: Cred că este mereu vorba de asta. Mereu vrei să faci lucrurile mai bine și să vinzi mai multe discuri, evident. Să cânți în fața unor publicuri mai mari, dar dincolo de acestea, pentru mine, cea mai distractivă rămâne compunerea discului.
Andy Bell: Nu cred că îți pierzi vreodată ambiția și te simți minunat când îți auzi piesa la radio, pentru că altfel nimeni n-o să știe că ai mai lansat ceva, dar în același timp îți dai seama că lumea nu e suficient de mare pentru toți și ești recunoscător că încă ai un job și scrii cântece.
Erasure are niște fani deosebit de fideli. Credeți că nou album îi va atrage pe ei sau încercați să atrageti și un alt tip de ascultători?
Vince Clarke: Nu cred că poți face așa ceva. Nu cred că poți face albume pentru alți oameni. Cred că trebuie să faci un album pentru tine, în primul rând. Pentru că dacă nu-mi place mie, atunci care mai e sensul?
Care este secretul longevității voastre?
Andy Bell: Trebuie să continui să muncești. Să continui să compui. Cineva îmi povestea despre o fată de la S Club 7 sau una dintre trupele astea, care a făcut un reality show la MTV despre cum a făcut un single și dacă acel single nu ajungea în primele 10 în topuri, ea avea să se lase de cântat. Și nu a ajuns, iar acum ea vrea să devină un star al emisiunilor reality și cred că asta e chiar trist. Dacă muzica e pasiunea ta, ține-te de ea, indiferent de ce se întâmplă.
Ce urmează pentru Erasure?
Vince Clarke: Ne gândeam să facem un album de cântece pentru copii. Vreau să zic că vorbim pe tema asta de ani buni, așa că am putea încerca să facem așa ceva… înainte să începem lucrul la următorul album Erasure. Asta ar putea fi chiar distractiv.
Text preluat din revista Sunete, luna octombrie 2007
Ascultă aici albumul Erasure, Light at the End of the World:
