Galerie foto & recenzie ARTmania 2025

Probabil toate review-urile despre ARTmania 2025 s-au scris deja – dar nu și vorbele astea, nu și povestea mea. Într-o lume în care graba e ridicată la rang de artă, iertați-mi cutezanța de a tânji să mai stau nițel în trecut – iar ARTmania 2025 mi-a dat suficiente motive să vreau să rămân acolo, să continui să-mi amintesc și să visez.

Clișeul festivalului construit și susținut de o comunitate foarte specifică e aplicabil multor evenimente culturale de la noi – parțial pentru că e adevărat că e nevoie de o comunitate solidă căreia să i te adresezi pentru ca un eveniment să reziste, parțial pentru că România n-a fost niciodată cu adevărat un pământ fertil pentru cultură fără interese.

Nu cred că am întâlnit un eveniment cultural la care organizatorii să reușească să facă atât de mult cu atât de puțin. Inima-mi saltă în fiecare an atunci când aflu că ARTmania se ține cu siguranță, nu (doar) pentru line-up, ci pentru că, an de an, Codruța Vulcu și echipa ei reușesc o minune cu care foarte puțini antreprenori se pot lăuda. Vreme de 18 ediții, oferta ARTmania s-a adaptat timpului și bugetelor, dar în mintea și inima mea a rămas mereu un eveniment construit și planificat cu grijă, întâi pentru suflet și apoi pentru buzunar – o aventură în egală măsură culturală și comercială, un efort lăudabil de a balansa entertainmentul și educația.

Anul acesta am pășit în Piața Mare cu o tăcere ciudată în mine – o oboseală care nu vine din lipsa somnului, ci din surplusul de zile trăite prea repede în străinătatea care m-a îmbrățișat. În Piața Mare din Sibiu, între clădiri care respiră istorie și sunet, am găsit din nou un fel de pace zgomotoasă – o stare pe care numai experiența ARTmania reușește să o ofere. Anul acesta aveam nevoie de ea mai mult ca niciodată. M-am bucurat să văd că publicul continuă să vină și că nu sunt singurul.

Festivalul a fost deschis de Vestige. Cu un sound dens, cinematic și o prezență scenică sigură, francezii au oferit uvertura post-metal perfectă – fotograful din mine spera la nițel mai multă energie pe scenă, dar de asta s-au ocupat din plin Sylvaine. Kathrine Shepard și compania au livrat un amestec excelent de shoegaze, blackgaze și voce eterică – iată prima descoperire/recomandare din line-up-ul unui festival care se pricepe de minune nu doar să cimenteze prietenii muzicale mai vechi, dar și să creeze altele noi.

Iar apoi… Dream Theater, cu Mike Portnoy din nou la tobe – momentul serii întâi (și, probabil, al festivalului, pentru mulți dintre cei prezenți). E tare greu să scrii despre un asemenea show – spectacolul trebuie experimentat pe viu și nimic nu-l poate descrie pe deplin. Voi spune însă că m-am bucurat să văd și să aud un James LaBrie în formă și că revenirea lui Mike Portnoy în peisaj ajută imens la recâștigarea naturaleții care lipsea în ultima vreme din sound-ul complex al trupei. Am avut parte de lecții de virtuozitate, răbdare și disciplină. Sau, cum ar spune cineva într-o cronică mai bună decât a mea: matematică transformată în poezie.

Ziua a doua s-a construit mai lent, ca o urcare de munte când ți-e teamă de clipa în care vacanța se va termina. Eihwar au coborât spiritele nordului pe scenă, cu coifuri, tobe și o prezență greu de ignorat, ușor de fotografiat.

A doua descoperire/recomandare despre care vreau cu tot dinadinsul să vorbesc este Sivert Høyem – cu melancolia aceea inconfundabilă, cu vocea de fum și ploaie rece, Sivert ne-a ținut în permanență atenți și nu am absolut nimic de reproșat. Soundtrack Madrugada și piese originale, prezență demnă de Nick Cave – fără îndoială, recitalul Sivert Høyem a fost highlight-ul festivalului pentru subsemnatul, pacea zgomotoasă despre care vorbeam mai sus. Și acum, după două săptămâni de la eveniment – deja întors în străinătate între timp – mă surprind revenind la muzica lui și la senzația din acea seară. Mulțumesc, ARTmania!

Și apoi, ca un șut în ușa unei cabine de probă din anii ’90: Extreme, cu volumul și energia la 11. Ploaia a îndepărtat o parte semnificativă dintre artmaniaci, însă trebuie spus că trupa a dat absolut totul și încă ceva pe deasupra pentru a răsplăti pe cei care au ales să rămână. Nuno Bettencourt a făcut din chitară un incendiu controlat (noroc cu ploaia), iar Gary Cherone mi-a dovedit că vârsta poate fi doar un număr – la 64 de ani împliniți chiar pe scena ARTmania, Cherone n-a stat o clipă locului și n-a ratat nicio notă.

Nici un moment de plictiseală, nicio clipă pierdută – Extreme au oferit un concert fără vârstă, fără frână. A fost eliberarea pe care o așteptam și la care probabil speram cu toții, un final frumos pentru un festival scurt și intens.

Apropo de asta, iată încheierea perfectă pentru cronică și șansa mea de a adresa un subiect mult discutat. Un festival de două zile și doar șase nume pe afiș poate părea prea succint pentru cineva în căutare de mai multă diversitate per leu investit în bilet, mai ales în contextul în care ARTmania a fost, în anii trecuți, o aventură mult mai extinsă. Am auzit multe discuții pe tema aceasta, în festival și în afara lui.

Întrebat ce părere am, am răspuns de fiecare dată la fel: nu cred că am întâlnit un eveniment cultural la care organizatorii să reușească să facă atât de mult cu atât de puțin. An de an, Codruța Vulcu și echipa ei reușesc o minune cu care foarte puțini antreprenori se pot lăuda: festivalul își înțelege publicul, își respectă tradiția și, cred eu, poate rămâne relevant chiar și cu (doar) șase nume în line-up. Într-un peisaj festivalier din ce în ce mai aglomerat, orientat spre profit înainte de orice și uniformizat în line-up și experiențe, ARTmania mi-a dat suficiente motive să vreau să revin în Piața Mare în 2025, dar și anul viitor.

Poate că nu a fost cel mai lung line-up din istoria festivalului, dar în cele două seri de ARTmania 2025 s-a simțit, ca un fir de lumină caldă prin vitraliu, că adevărata forță a unui festival nu stă în numărul trupelor, ci în curajul de a construi continuitate cu inimă, nu cu cifre – iar după 18 ediții, ARTmania nu mai promite nimic, ci împlinește exact ce trebuie: o întâlnire vie, sinceră și rară, între muzică și oameni. Nu știu alții cum sunt, însă eu am mare nevoie de o asemenea promisiune împlinită.