Am ascultat intensiv albumul Gorillaz – Demon Days, curios fiind unde a dus Albarn și compania conceptul pornit acum ceva ani, ca un side-project menit să elibereze mintea obosită de britpop a ex-Blurului.
Am ajuns la concluzia perfect argumentată de acest album: că Gorillaz a trecut pragul de side-project către cel de full, main project, și asta nu neapărat datorită vandabilității – albumul precedent s-a vândut în peste 6 milioane de exemplare, ceea ce spune destul despre așteptările pentru acest al doilea album.
Discul cu numărul doi (dacă nu punem la numărătoare remixurile dintre debut și acesta) aduce o noutate de componență mai întâi de toate, locul producătorului Nakamura fiind luat de către Danger Mouse (producător al lui Jay-Z). Și ce-i cu asta? Păi e, căci Demon Days beneficiază de o producție explozivă, eclectică, meandrată, extrem de proaspătă. Sunt piese pe albumul ăsta care surprind și pe cel mai experimentat ascultător, prin ineditul melanjului de genuri și stiluri!
Întregul album este o călătorie ciudată prin tematici mistic-urbane, iubire (bineînțeles), povești despre demoni și oameni buni, despre muzică, sex, droguri ș.a.m.d. Albumul debutează cu un intro de suspans și thriller, cu un trombon sau ceva asemănător, făcând brusc trecerea în universul paranoic descris de album. „Last Living Souls” este un reggae artificial, cu sound retro, clape electro-pop, refren de baladă rock și din nou acel fundal psihotic.
„O Green World” debutează cu un amestec carnavalesc de sunete vesele și terifiante, pentru ca piesa să alunece într-un riff punk și backing vocals de western, plus vocea supra-alterată ca printr-un difuzor de telefon. Danger Mouse se joacă cu suprapuneri de sunete și teme, textul curge, iar tot ce ne rămâne în cap este refrenul din fundal…
„Dirty Harry” este un hit funky-hip-hop cu clape în stil Kraftwerk și un cor de copii, naiv și atipic. Ajungem la single-ul „Feel Good Inc.”, care ne lovește cu un ritm incredibil de dance, condimentat cu ciupituri de chitară și vocea din telefon a lui Albarn, beep, Dolby off și refrenul: „Windmill, Windmill…”. O piesă excelentă, completată de rap-ul temperamental al lui De La Soul. De videoclip nici nu mai spun.
„El Mañana” este o baladă pe un beat mediu, cu chitară melancolică și o voce ce-mi amintește de David Bowie în ultimele creații. Și tot așa aș putea spune despre „All Alone”, despre „November Has Come” și despre celelalte inovații sonore. Dar vă las și pe voi să descoperiți mai departe.
Luați albumul. Vă veți întâlni și cu Roots Manuva sau Dennis Hopper. Și cu magia unui album îndrăzneț, bine produs.
George Durbalău (Sunete, iulie-august 2005)
Gorillaz – Demon Days
EMI 2005
