În anul 2008, Mihail Vakulovski realiza un interviu memorabil cu Harry Tavitian – pianist, improvizator, creator de lumi muzicale, artist cu rădăcini adânci și aripi largi.
La acea vreme, Tavitian avea deja zeci de ani de carieră în jazzul românesc și internațional, iar răspunsurile sale – vii, spirituale, profund personale – spun mai multe despre libertatea artei decât orice teorie.
Domnule Harry Tavitian, acum, după atâtea albume realizate și atâta experiență concertistică, vă mai amintiți cum ați început să cântați?
Unul din motivele pentru care sunt fericit că mă aflu în lumea jazzului este că aici nu există ierarhii și clasamente. Pe noi ne-a scăpat Dumnezeu de această mare neliniște. Nu că n-ar exista ierarhii, dar la noi cântărețul are grijă să cânte, iar ascultătorul are grijă să asculte. În rest, timpul le limpezește pe toate.
Începuturile mele sunt pierdute în negura vremurilor. Nu îmi mai amintesc cum am început să cânt. În viața mea, întâmplarea a avut locul ei, pusă de-o parte. Am vrut să fiu întotdeauna atent la neprevăzut, la noutate. Dar în privința începuturilor mele, sunt din ce în ce mai convins că nu a fost nicio întâmplare. Dumnezeu mi-a dat acest talent. Cred că, înainte de a spune „mama”, am cântat.
Cum ați ales pianul? Cum ați ales jazzul?
Când am împlinit cinci ani, maică-mea m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să cânt la vreun instrument. Și cică i-am răspuns neclintit: „Da, la pian.” Este tot ce știu. Restul va rămâne nedeslușit.
Peste alți 20 de ani după acest moment, timp în care cunoscusem muzica clasică, dar începusem să gust și din libertatea jazzului, am ales definitiv jazzul, pentru slobozenia, nesupunerea și îngăduința lui.
Vă amintiți de primul dvs. concert? Cum a fost, cum v-ați simțit, cine v-a ascultat și cum v-a părut publicul?
Primele mele concerte – în anii 1959-1960 – au fost, de fapt, niște serate muzicale oferite de elevii Școlii de Muzică din Constanța. La una din aceste serate, în 1960, a fost prezent și pianistul Valentin Gheorghiu, care vizita școala noastră. Am cântat un Menuet de Beethoven. De emoție, l-am întrebat pe maestru: „Doriți să-l cânt pe dinafară?” Iar dânsul mi-a răspuns: „Cântă-l pe dinăuntru.” Dar, pe lângă prezența maestrului acolo, nu mai conta ce spunea.
Mai târziu, la începutul anilor ’70, când am început să cânt blues, primele mele apariții în public au fost la niște cluburi muncitorești din Constanța, care organizau seri dansante pentru tineret. Eu, de fapt, nu eram în program, dar în pauza formației care cânta în seara aceea mă strecuram și eu și cântam niște bluesuri.
În 1972 am cântat trei bluesuri și am luat premiul I la concursul „Emoții în premieră”, organizat cu oamenii muncii aflați la odihnă în stațiunea Sinaia. Și astfel mi-am netezit calea spre prima brazdă importantă pe care aveam s-o trag în cariera mea – la prima ediție a Festivalului de Jazz de la Sibiu, în 1974. Acolo am cântat tot niște bluesuri, într-un jam-session. A fost momentul când am căpătat dimensiunea publicului.
Aveți maeștri? Ce muzicieni v-au impresionat foarte tare de-a lungul timpului?
Magistrul meu este Dumnezeu. Pe pământ, este Thelonious Monk. În afară de dânșii, pot avea câte ceva de învățat de la oricine.
Cum v-ați adunat în ORIENT EXPRESS? Cum ați ales denumirea trupei? Povestiți-ne puțin despre trupă.
Am numit trupa ORIENT EXPRESS după celebrul tren care lega Parisul de Constantinopol, trecând prin marile centre culturale ale Europei. La fel este și muzica noastră: o transculturalitate a tuturor acestor zone – pe de o parte ca deschidere europeană, dar în același timp noi plasăm spațiul românesc în cel mai larg, balcanic, și spațiul armenesc în spațiul caucazian, considerând acest mare teritoriu balcano-caucazian ca pe un leagăn al omenirii.
În tot cazul, ca pe un spațiu unde s-au petrecut marile și cele mai importante sinteze – între miresmele și mistica Orientului și între cultura și civilizația Occidentului. Asta încercăm noi să dăm prin muzica noastră, a ORIENT EXPRESS-ului.
Ați cântat în toată lumea, dar v-aș întreba de un concert special: ați fost invitatul personal al președintelui Armeniei. Ce a însemnat acest lucru? Cum s-a întâmplat?
Da, președintele Armeniei, Robert Kocearian, este un mare iubitor de jazz, de mulți ani, nu doar de când e președinte. Cu mai mulți ani în urmă, președintele Emil Constantinescu a făcut o vizită oficială la Erevan, iar într-una din seri președintele Armeniei l-a invitat într-un club de jazz. Constantinescu a acceptat imediat invitația și, ascultând muzica de jazz cântată de muzicienii armeni, i-a spus lui Kocearian că unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni de jazz din România este un armean – Harry Tavitian.
Kocearian a fost foarte interesat și, în câteva luni, a făcut el o vizită în România. La invitația și dorința Uniunii Armenilor din România și a Președinției, eu am oferit un concert de jazz celor doi președinți, la Sala Mică a Palatului – Sala Auditorium din București. După concert a fost un cocktail, iar la acel eveniment, Kocearian m-a întrebat dacă aș vrea să cânt la festivalul de jazz de la Erevan, făcându-mi o invitație oficială.
Festivalul era încă tânăr, avea doar 2-3 ani. I-am spus că unul dintre marile mele vise este acela de a ajunge să dau un concert în Erevan. Era un vis adevărat, și i-am spus că îi sunt recunoscător și profund onorat. Sincer, nu aveam prea mari speranțe că va ține minte, dar după câteva luni am fost contactat de ambasadorul Armeniei din România, care m-a anunțat că președintele își ține promisiunea.
Și așa am cântat în Sala Mare „Aram Haciaturian” a Filarmonicii din Erevan, într-o sală cu trei rânduri de balcoane – ca la Scala din Milano – arhiplină, cu peste trei mii de oameni. A fost unul dintre cele mai emoționante concerte ale mele.
Și s-a convins că armeanul nostru e mai tare decât ai lor…
(râde) Nu știu, nu știu… asta chiar nu știu.
Ascultați și alte genuri muzicale în afară de jazz? Cine dintre muzicienii români vă par OK?
Orice muzică făcută cu talent, dragoste și puțină muncă este valabilă.
De la noi, din generația bătrână încă în viață, îmi plac Jancsi Körössy, Johnny Răducanu, Marius Popp. Din generația medie: Ion Baciu Jr., Hanno Höfer, Mihai Iordache, Jimi Laco, Sorin Romanescu, Mario Florescu. Din generația mai nouă: Edi Neumann, Vlaicu Golcea, Ovidiu Condrea, Tavi Scurtu.
Să nu-i uităm nici pe bluesmani: Alexandru Andrieș, Vali Răcilă, Weinberger. Observ și eu că sunt destul de mulți pentru o comunitate atât de mică a jazzului românesc. Cei pe care i-am menționat au talent și, majoritatea, și pasiune. Însă foarte puțini dintre ei au conștiința meseriei lor. Dar mai e timp.
Am auzit că pregătiți o surpriză plăcută… că vă faceți o trupă rock!
Mi-ați dat o idee. O să mă mai gândesc.
În afară de muzică, vă mai place vreo manifestare artistică, să zic așa?
Da. Îmi place enorm să joc table. Din cele profesioniste, mult superioare celor „de frizerie”. Din păcate, mulți dintre armenii bătrâni din Constanța, care îmi erau vechi parteneri, au murit, și acum nu prea mai am adversari.
Urmăriți ce se scrie acum? Ce scriitori v-au plăcut? Cum vi se pare literatura contemporană?
Sigur că despre jazzul românesc nu mi-a fost greu să vorbesc – breasla este mică. Până acum 15 ani, muzicienii români de jazz erau destul de uniți și colaborau. Astăzi, fiecare cam își vede de treaba lui.
În literatura română actuală, situația mi se pare diferită. Nu doar pentru că sunt mult mai mulți scriitori, poeți, critici, dar și pentru că este mult mai multă agitație – ceea ce cred că e mai bine decât răceala din jazzul nostru. Există o mare diversitate de planuri. Tinerii noștri scriitori, individual sau grupați în jurul revistelor clasice sau online, au creat centre de idei. Există afinități, există dispute, este un fenomen viu, care se mișcă. În acest context, și scriitorii trecuți de 40-50 de ani sunt obligați să gândească.
Marele toboșar Art Blakey spunea: „Voi fi tot timpul lângă tineri. Îmi țin mintea trează.”
Eu unul am întreținut, oricând am avut ocazia, îndrăzneala tinerilor. Atunci când ea a avut și un conținut, un mesaj, rezultatele au fost încântătoare. Îmi place literatura română contemporană. Este foarte încurajatoare și nu te lasă să adormi – cum se mai întâmplă prin alte părți.
Interviu realizat de Mihail Vakulovski, revista Sunete, octombrie 2008