A trecut ceva vreme de când nu mai vorbim despre Kurt Rosenwinkel ca despre un tânăr aspirant la stratosfera chitariștilor, ci îl admirăm în plină evoluție, acolo unde îi este locul: printre cei mai grei.
Albumele lui sunt foarte diferite între ele, arătând o permanentă plăcere de a trăi pe propria piele experiența estetică a jazz-ului, în multiplele sale fațete actuale, punând chitara pe diferite planuri de accent.
Creativitatea, completată de o uimitoare tehnicitate, se simte peste tot unde Rosenwinkel își propune contribuția. El revine, în 2017, cu o propunere nouă, dezvoltată pe un album desăvârșit în zece ani, timp în care a scris temele și a înregistrat aproape toate instrumentele, cu excepția unor momente păstrate pentru invitații Mark Turner, Larry Coryell și Eric Clapton.
A ieșit un album luminos, dar nu ușor, inspirat din muzica braziliană, dar cu o puternică amprentă personală, la rândul ei marcată de influențe de tip Pat Metheny sau Allan Holdsworth. Un alt element de noutate este textul și vocea, curajos încercate, cu o atingere la fel de personală, lăsând totuși geniul de partea creativ-instrumentală.
Se simte asta pe toate cele unsprezece piese, efervescente și diferite – poate cel mai flexibil și accesibil album al său. Piese profunde, dintr-o sursă autentică, un impuls de a gândi și de a percepe deschis, pe fondul definirii muzicianului modern: cu cât e mai complex, cu atât devine mai de înțeles.
Caipi – Kurt Rosenwinkel, Heartcore, 2017
Text de Berti Barbera, revista Sunete 2017