Rezumat
Moment neplanificatSesiunile de la Spacebomb Studios din RichmondSunet urban, sintetic, cu puls hip-hop
Nicholas Payton & Butcher Brown – A Supreme Blue
Centenarul lui John Coltrane a oferit multor muzicieni ocazia de a continua intenția celui care a dat jazz-ului un înțeles ce transcende sunetul. Multe dintre albumele care îi aduc omagiul nu conțin saxofon – pentru că John Coltrane nu a fost doar un saxofonist, ci un fervent alchimist al limbajului.
Tendința lui a fost percepută de contemporani, dar mai mult înțeleasă de cei care i-au realizat influența. Și nu poți să-l celebrezi mai bine, mai complet, decât cu o producție care să îi conțină impulsul într-o formă contemporană și care, cel mai important, să te facă să asculți cu plăcere, să îi simți actualitatea și, în același timp, să realizezi ce a făcut Coltrane la vremea lui. Apoi îl legi cu Miles Davis sau orice alt muzician influent. Le datorăm enorm, muzicieni și ascultători deopotrivă.
Moment neplanificat
A Supreme Blue, lansat pe 24 iulie 2026 la Concord Jazz, pornește dintr-un moment neplanificat.
Nicholas Payton, trompetist, de altfel multi-instrumentist, producător și aranjor câștigător de Grammy, a urcat pe scenă la un concert al grupului Butcher Brown, un combo prolific și îndrăzneț din Richmond, Virginia, și a început să citeze tema de deschidere din „Acknowledgement” a lui Coltrane peste un groove cu accente house. Ceva s-a legat. Până la sfârșitul serii, textul plecase de la Payton la bateristul Corey Fonville: „Yo man, we gotta do a record”. A urmat conceptul.
Albumul reunește primele cinci piese din „Kind of Blue” al lui Miles Davis (1959) cu cele patru părți ale suitei „A Love Supreme” a lui Coltrane (1965), două dintre cele mai venerate înregistrări din istoria muzicii, tratate nu ca relicve, ci ca material viu. Payton a văzut imediat conexiunea: ambele albume împărtășesc o abordare modală, o componentă spirituală și o concepție ritmică africană de bază.
Groove-ul mozambican care străbate „Acknowledgement”, bateria lui Elvin Jones înrădăcinată într-o sensibilitate muzicală africană, toate acestea refractate prin pulsul muzical electronic, au devenit motorul albumului.
Sesiunile de la Spacebomb Studios din Richmond
Sesiunile de la Spacebomb Studios din Richmond s-au desfășurat cu pregătire minimă și fără repetiții, prin design. Piesele au apărut organic direct din camera care i-a adunat pe toți. Pe „Pursuance”, R4ND4ZZO a venit cu o linie de bas, grupul a preluat, iar Payton a intervenit imediat pe înregistrare. Tennishu a preluat saxofonul tenor, iar, fără claviaturi prezente în cameră, piesa a căpătat o nuanță mai întunecată pe care nimeni nu o anticipase cu treizeci de minute înainte.
Întregul album s-a desfășurat în acest fel. Inginerul de sunet Alex de Jong a adăugat efecte cu influențe dub în timp real, un proces care a modelat felul în care muzicienii au cântat, nu doar felul în care sună discul. Ascultând mixurile, Fonville a spus simplu: „King Tubby ar fi mândru”. Și Trane, probabil.
Sunet urban, sintetic, cu puls hip-hop
Butcher Brown aduce un sunet urban, sintetic, cu puls hip-hop și o chitară plutind în reverb atractiv, potrivit estetic. Corey Fonville la baterie, DJ Harrison la claviaturi și pian, Marcus „Tennishu” Tenney la saxofon tenor și voce, Morgan Burrs la chitară și MPC, Andrew Randazzo la chitară bas și sintetizator. Payton navighează cu eleganță și precizie prin acest peisaj. Rezultatul nu e un album de tribut. E un act de credință creativă în materialul sursă.
Suntem în 2026. Din 1959 și 1965 vine doar ecoul. Și „A Supreme Blue” sună exact așa — proaspăt, actual, viu. Te face să asculți cu plăcere, să simți cât de prezent e Coltrane încă, și să realizezi, în același timp, cât de mult au schimbat el și Miles Davis lumea. Le datorăm enorm, cu siguranță!
Ascultă Nicholas Payton & Butcher Brown – A Supreme Blue pe Spotify:
Citește și acest articol scris de Berti Barbera -> „The Understudy” – albumul de debut al lui Wyatt Waddell