Am mai scris în paginile revistei Sunete în momentul în care Bob Dylan a fost declarat câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură că, dacă tot s-a deschis „Cutia Pandorei” și pot fi premiați și muzicienii, Ian Anderson ar fi propunerea mea pentru următorul laureat.
Și Ian Anderson a „comis” capodopere în cei peste 50 de ani de activitate muzicală, ca și Dylan, dar în altă direcție, mai puțin militantă, dar mai profundă, o altă filosofie. Diferența dintre cei doi este aceea că Dylan este american, iar Anderson este british.
Eu am descoperit Jethro Tull la începutul anilor ’80, pe la 14 ani, cu „Aqualung”. Mi s-au părut interesanți, atipici și excentrici. Era perioada mea de rock fioros și mi se părea relaxant să ascult, după metalele grele, și ceva mai „potolit”. I-am băgat în aceeași „găleată” cu Yes, Genesis și Emerson, Lake & Palmer.
Desigur, aveam câteva piese preferate de la fiecare, aveam discurile pe vinil, dar, pentru că mi-era frică să nu le zgârii, mi-am făcut o casetă mare, „de 90” (de minute), cu „Too Old to Rock ’n’ Roll: Too Young to Die!” și „Aqualung” integral, plus câteva piese de pe la alții.
Aveam și un walkman – ce mândru eram de el! – și ascultam în draci pe stradă, la școală, mai mereu găseam o nuanță, un „ceva” cu flautul, cu pianul, cu chitara. Erau piese peste care treceam repede, pe altele le derulam de la cap și le re-re-reascultam. Printre părțile ignorate era începutul de pian de la „Locomotive Breath”.
Cred că, fiind mai în surdină, nu am prea auzit eu corect ce făcea John Evans. Mi-a atras însă cineva atenția că acolo este un pian… „altceva”. Credeți că o vreme am ascultat altceva? Mi-era ciudă că nu am pian, s-o încerc și eu.
Prima dată i-am văzut „la video” în 1985, la Ateneul Tineretului, un concert din 1973 sau 1974, „A Passion Play”. Nu mi-a plăcut deloc. L-am găsit chiar plictisitor și repetitiv. Este adevărat că acest experiment a fost un rateu pentru Ian Anderson și Jethro Tull la vremea respectivă. Critica l-a făcut praf, iar vânzările au mers prost, deși fusese promovat cu un turneu. Desigur, azi îl ascult cu alte urechi și cu altă minte decât acum 33 de ani. Însă dacă „A Passion Play” ar fi fost primul album Jethro Tull pe care l-aș fi ascultat, nu cred că aș mai fi fost azi fanul lor. Poate nu eram pregătit pentru albume conceptuale. Am avut noroc că am început cu „Aqualung”.
Ascultând azi „A Passion Play”, nu mi se mai pare deloc rău, cred că este cel mai muncit album al lor. Nu este o capodoperă, nu este în Top 5 albume Jethro Tull, dar merită ascultat din când în când. Exact cum merită reascultat și „Thick as a Brick”, unul dintre discurile mele preferate, dar pe care am avut târziu răbdare să-l ascult cap-coadă.
Recunosc că abia în anii ’90 l-am ascultat prima oară, mai exact în 1994, înainte să-i văd și prima oară live, la București. La festivalul Rock ’94 am mers doar pentru Jethro Tull. Nu m-au interesat nici Saxon, nici Paradise Lost, celelalte capete de afiș. În perioada aceea eram redactor la Radio Nova 22, coleg cu Lenți Chiriac și Sorin Chifiriuc. Lenți îmi făcea capul mare cu Paradise Lost, îmi tot zicea că în scurt timp vor mătura cu Metallica pe jos, că vor fi cei mai tari. Sorin Chifiriuc era cu Saxon, pentru nebunia lor. Doar eu eram cu Jethro Tull.
Ei bine, concertul Jethro Tull de pe stadionul Victoria, la Rock ’94, este unul dintre cele mai bune concerte la care am participat în România. Pentru mine a fost memorabil, iar Ian Anderson, care nu mai era deloc un tinerel, mi s-a părut fantastic. N-a stat nicio secundă pe scenă, mă tot întrebam cât o mai poate duce așa cu atâta efort.
Ulterior, am mai văzut concerte, nu pe stadioane, ci în cluburi mai mici sau săli de teatru, la Los Angeles, într-o atmosferă mai intimă, cu 150-200 de spectatori. Credeți-mă, Ian Anderson era neschimbat. Aceeași vervă, atât cu flautul lui fermecat, cât și la chitară, sau pian, sau cimpoi. Și se apropia de 60 de ani. De vocea inconfundabilă ce să mai zic? Un muzician fantastic.
Pentru mine este îmbucurător că s-a întors pe scenă la 70 de ani. Evident că vârsta atârnă, nu mai este chiar ca pe vremuri, dar tot inconfundabil rămâne. I-am văzut la București anul trecut. Mulți vor spune că se simte vârsta, că nu mai poate, că nu mai este ca pe vremuri. Nici el nu are pretenția asta, dar este în continuare un showman, este tot vioi, mă rog, cu o viteză mai mică.
Mă uitam pe o listă de muzicieni care au trecut de-a lungul timpului prin Jethro Tull și mi-am adus aminte că o vreme a fost și Tony Iommi, ulterior creierul Black Sabbath. A rezistat doar vreo 6 luni alături de Ian Anderson, dar ce s-ar fi întâmplat dacă Iommi ar fi rămas la Jethro Tull? Evident că nu ar fi devenit Tull „mama heavy metal-ului”, peste linia muzicală stabilită de Anderson nu ar fi trecut nimic, niciun experiment metalic. Dar ce ar fi fost oare muzica rock fără Black Sabbath? Pentru că un Sabbath fără Iommi este de neconceput, așa cum Jethro Tull fără Ian Anderson nu se poate.
Interesant că și Phil Collins a cochetat aproape un an cu ideea de a cânta la Jethro Tull. În 1982, când Genesis păreau lipsiți de inspirație și o luaseră pe linia pop-rockului, cu discuri ciudate ca „Abacab” (probabil cel mai slab album Genesis). A stat și el aproape jumătate de an, dar, copleșit de personalitatea lui Anderson, n-a rezistat. La Tull e complicat să impui ceva peste capul lui Ian Anderson, iar toată lumea care trece prin trupă, indiferent de aportul pe care l-au avut, tot „doar” angajații lui Anderson rămân. De aceea Phil Collins și Tony Iommi nu puteau rezista. Phil Collins mai trecuse prin asta la Genesis, când frontman era Peter Gabriel, iar „sărăcuțul” Phil nici nu se vedea de cinele. Era pe undeva prin spate, la tobe.
Revenind la Jethro Tull, încercați ce fac și eu de multe ori. Luați albumele de studio și ascultați-le în ordinea lor cronologică, unul după celălalt. O să vă ia aproape o zi, dar va fi o zi plină, ca un arc peste timp, veți simți că sunteți și-n ’68, și-n ’70, și-n ’75, și-n ’80… De asemenea, veți descoperi pasaje și nuanțe pe care le-ați ratat până acum. Mi s-a întâmplat de multe ori ca, absorbit de un text, să-mi scape o nuanță din fundalul muzical, un accent.
N-am vorbit nimic despre textele și versurile lui Ian Anderson. Nici nu o voi face. Nu sunt în măsură. Aș fi prea subiectiv și sunt convins că nu am tot timpul dreptate. Părerea mea e că trebuie doar ascultat cu atenție.
Care ar fi albumul meu preferat? Aproape toate… Și „Stormwatch”, și „Heavy Horses”, „Too Old to Rock ’n’ Roll: Too Young to Die!”, și „Aqualung”, și când mă apuc să le ascult, apăi le ascult pe toate.
Text de Adi Munteanu, arhiva revistei Sunete