Pe 26 mai se împlinesc trei ani de la moartea lui Andy Fletcher, cofondatorul Depeche Mode.
Discret, constant și mereu prezent, Fletch a fost liantul care a ținut unită o trupă iconică vreme de peste patru decenii.
În arhiva Sunete, păstrăm mai multe texte despre el și despre Depeche Mode, iar acum republicăm două dintre ele, în semn de respect și recunoștință.
Andy Fletcher, liantul
Text de Valentin Moraru, preluat din revista Sunete, ediția specială Depeche Mode 40 (2020)
Andrew John Leonard Fletcher, pe numele său întreg, a fost singurul dintre cei doi membri fondatori ai trupei care a continuat să facă parte din formație până la finalul vieții sale. Celălalt cofondator a fost Vince Clarke, pe care Andy îl cunoscuse pe când desfășura activități de misionar religios în cadrul Boys’ Brigade (un fel de cercetași cu specific religios).
Se întâmpla la finele anilor ’70, când, prin mica localitate Basildon (orășel din estul Londrei, construit în anii ’60), nu era mai nimic de făcut. Astfel că, deși nu aveau pregătire muzicală, cei doi s-au apucat de făcut muzică în garajul familiei Clarke. Vince avea un sintetizator, iar Andy cânta la chitară bas. Sau cel puțin așa se spune.
Acesta din urmă l-a cooptat pe Martin Gore, iar cu toții l-au convins și pe Dave Gahan, apoi instrumentele au devenit în exclusivitate electronice. Se năștea astfel trupa Depeche Mode, iar Andy era cofondator.
După „dezertarea” lui Vince, în trupă a venit și primul muzician, în persoana lui Alan Wilder. Acesta a fost angajat de către trupă, a făcut parte din ea, însă nu a fost niciodată cu adevărat pe picior de egalitate cu fondatorii. Acest lucru s-a văzut și s-a făcut simțit dintotdeauna.
Spre exemplu, în anii ’80, pe măsură ce trupa cunoștea din ce în ce mai mult succes, rolurile în formație erau cât se poate de clare. Dave Gahan era frontman-ul, vocea, Martin Gore compozitor, textier și interpret ocazional, iar Alan Wilder ducea greul producției muzicale. Rolul lui Andy nu a fost niciodată clar definit. Poate de responsabil cu buna dispoziție!
În studio și în concerte, cei trei colegi ai săi păreau să facă toată treaba. De altfel, Andy nu a ascuns niciodată adevărata dimensiune a rolului său. Mai în glumă, mai în serios, în celebrul documentar 101, regizat de regretatul Donn Alan Pennebaker, Andy spune: „Martin’s the songwriter, Alan’s the good musician, Dave’s the vocalist, and I bum around.”
Acum, dacă ești fan, știi foarte bine că nu e chiar așa. Știi că, spre deosebire de alte trupe, Depeche Mode a funcționat un deceniu și jumătate fără manager. Și că-și făcea și un titlu de glorie din asta, la un moment dat. Iar toate treburile legate de organizare, de la turnee la înregistrări, plus relația cu mediul exterior în general – de la presă la fani și alții – cădeau în sarcina unui birou condus de Andy.
Asta până la jumătatea anilor ’90, când a căzut și el victimă celui mai lung și obositor turneu Depeche – Devotional. Legendarul turneu care aproape a distrus trupa l-a consumat serios și pe Andy. După aproape doi ani pe drumuri, acesta a suferit o depresie majoră și, undeva între concerte programate la Manila (Indonezia) și Honolulu (Hawaii, SUA), a decis că trebuie să meargă acasă, la nevastă și copii, la Londra.
Gurile rele spun că depresia a avut și alte cauze, respectiv cum că ar fi pierdut și niște bani din acțiuni, într-un crah. În fine, Daryl Bamonte – prieten al trupei, roadie și apoi tour manager – povestește în jurnalul său de turneu cum l-a anunțat Andy, de pe o zi pe alta, că va trebui să-i ia locul pe scenă, cum s-a pregătit el în camera de hotel sub îndrumarea lui Alan Wilder și cum i-a ținut cu brio locul pe scena Depeche. Adică… relativ ușor.
După a doua „dezertare” din Depeche, cea a lui Alan Wilder, în 1995, și în plină criză personală a solistului Dave Gahan (dependent de heroină), un rol vital în resurecția trupei l-a avut Andy Fletcher. Poate sună ciudat, dar, în mod sigur, dacă Andy nu acționa ca un liant, formația nu mai apuca multe zile.
În 1996 a fost înregistrat, cu chiu, cu vai, albumul Ultra, un material discografic excelent, lansat în 1997. A fost o perioadă în care numai energia lui Andy, dorința sa de a merge mai departe și efortul investit în acest lucru au făcut ca și ceilalți doi colegi de trupă să-și dorească la fel.
Anii au trecut, banii s-au făcut la loc, deși Andy nu s-a dovedit a fi prea inspirat în investiții. De exemplu, pentru un timp a fost și patron în HoReCa. A avut un restaurant denumit Gascogne, situat în cartierul londonez St. John’s Wood, la doi pași de celebrele studiouri Abbey Road. N-a ținut mult.
În anii 2000, pe când Depeche Mode își lua câte o pauză de trei-patru ani între albume și turnee, Andy și-a umplut timpul cu altceva. Și-a lansat propria casă de discuri, Toast Hawaii, și a semnat cu duo-ul electro feminin CLIEИT. Nici această investiție n-a ținut prea mult. În 2006, „toast”-ul era deja ars.
Iar atunci, Andy și-a umplut timpul cu două turnee în care, în sfârșit, era și el în prim-plan. A jucat cu mare stângăcie rolul de DJ, dar a încântat și amuzat fani de pretutindeni.
În cea de-a patra decadă a istoriei Depeche Mode, Andy a avut, în sfârșit, un rol bine definit. Este portavocea trupei, fiind de departe cel mai intervievat membru al acesteia, în ciuda faptului că prezintă mai puțin interes în comparație cu mai solicitații Gahan sau Gore. Contribuie și în studio cu părerea, iar pe scenă are același joc dintotdeauna. Doar că a mai adăugat în ecuație ba câte o țigară, ba o banană – elemente ce i-au consolidat un profil artistic mai degrabă ilar.
În concluzie, rolul lui Andy Fletcher în Depeche Mode poate fi măsurat pe două axe. Cu două instrumente: unul care indică gradul de responsabilitate și unul care măsoară simțul umorului. Iar Andy excelează în ambele direcții. A, și se spune că bătea pe toată lumea la șah…
Înainte de lansarea albumului Sounds of the Universe, revista Sunete a avut privilegiul de a se întâlni la Londra cu Andy Fletcher, pentru un interviu despre cel mai recent material semnat Depeche Mode.
Discuția a oferit o perspectivă relaxată și sinceră asupra modului în care trupa gândea, lucra și exista în acel moment, iar Andy – cu umorul și naturalețea lui caracteristice – a vorbit deschis despre procesul creativ, dinamica din trupă și relația cu fanii.
Interviu cu Andy Fletcher (Depeche Mode)
Realizat înainte de lansarea albumului „Sounds of the Universe”,
De Valentin Moraru
Am ascultat albumul o singură dată, însă mi-a fost de ajuns pentru a-mi da seama că este unul extrem de pozitiv, optimist și cred că asta trebuie să aibă legătură cu atmosfera din studio. Cum a fost?
A fost un album pe care ne-a plăcut foarte mult să-l facem. Am fost cu toții în formă și ne-am simțit excelent în studio. În mod normal, atmosfera pozitivă s-a transmis cumva și pe album. Un alt aspect pozitiv a fost și faptul că, de data aceasta, am avut mai multe melodii decât de obicei, iar asta ne-a dat mai multă siguranță. Asta pentru că Martin a scris foarte, foarte mult.
„Sounds of the Universe” este cel de-al doilea album produs de Ben Hillier. Ce v-a făcut să-l alegeți din nou? Nu prea obișnuiți să faceți asta…
Așa este, nu obișnuim să apelăm de două ori la rând la un producător, dar după primul album făcut cu el am ajuns să ne cunoaștem foarte bine. Ne-a plăcut foarte mult să lucrăm cu el și ne-am gândit că e o idee bună să o facem din nou. Iar acum ne bucurăm că l-am ales. Ne-a ajutat foarte mult și faptul că albumul sună foarte bine i se datorează în mare parte.
Ce poți să-mi spui despre cumpărăturile pe care le-a făcut Martin de pe eBay?
Martin a fost practic obsedat de eBay și a făcut o groază de cumpărături. A luat foarte multe sintetizatoare, majoritatea modele vechi. Aproape în fiecare zi sosea câte un pachet. Îl deschideam și testam instrumentul. Multe dintre acestea le-am și folosit. Ne-au inspirat foarte mult.
Presupun că toate erau în stare bună. Ce veți face cu ele acum?
Cu siguranță le vom păstra. Problema cu ele este că sunt vechi și n-o să putem să le purtăm cu noi peste tot în turneu. Nici măcar o parte dintre ele. Sunt vechi și majoritatea sunt sensibile. Dar în studio pot fi folosite la capacitate maximă, așa că ne bucurăm că avem acum o colecție impresionantă de sintetizatoare.
Știind că la fiecare album, Depeche Mode caută să aducă ceva nou, spune-mi ce ați încercat de această dată, cu Sounds of the Universe?
Nu cred că de data asta am căutat ceva anume, însă așa a ieșit. Probabil sună mai electronic decât Playing the Angel, dar are și ceva mai multă chitară acest album.
Ascultând albumul, mi-a fost greu să-mi dau seama ce melodii a scris Dave. Seamănă foarte mult cu ceea ce face Martin de obicei… Care este secretul, sau dacă vrei, care sunt diferențele „tehnice” dintre Martin și Dave?
Diferența o face fiecare în parte, însă în final toate melodiile trec prin „filtrul” Depeche Mode, se bucură de același „tratament” și ajung să aibă un sound comun. Este evident că Dave a început să facă melodii foarte bune, iar Martin le face în nota obișnuită, consacrată.
Ai spus mai devreme că ați avut foarte multe melodii. Câte a scris Martin și câte au fost folosite până la urmă?
Cred că a scris cam 20 de cântece și am folosit 19 dintre ele. Vom lansa albumul în format clasic, dar și într-un format special, care va conține ca bonus toate cântecele care n-au mai ajuns pe disc. Sunt cinci cântece care au rămas pe dinafara albumului, dar care sunt foarte, foarte bune.
Există vreun B-side scris de Dave?
Nu. Dave a venit cu patru melodii, dar am înregistrat doar trei dintre ele.
Referitor la Wrong, primul single. Spune-mi dacă greșesc, dar îmi aduc aminte că ai spus mai demult că de fiecare dată, Depeche Mode are „talentul” de a alege… greșit primul single extras de pe un nou album. E „wrong” și de data asta? Pentru că pe album am ascultat multe melodii cu potențial de single…
Am ales Wrong pentru că ne-am gândit că e de efect și va avea un impact deosebit. Mai departe, pot fi extrase pe single piese ca Peace, Perfect și Hole to Feed.
Cum vor suna live melodiile de pe noul album? Crezi că transpunerea lor în variantă de concert va fi una dificilă?
Da, în mod sigur nu va fi ceva ușor. Sunt câteva melodii pe album care pot suna excelent live, dar sunt și unele care vor fi greu de transpus. O să vedem ce facem, dar până acum știm sigur că vom cânta piese precum In Chains, Wrong, Peace și că vor suna foarte, foarte bine live.
Revenind la album, spune-mi, te rog, cu ce album Depeche Mode mai vechi l-ai asemăna? Violator, Exciter, Playing the Angel? Poate Ultra?
Nu sună ca vreun album mai vechi, dar dacă ar fi să aleg unul care îmi pare că seamănă, aș alege Black Celebration. Au cam aceeași concepție și construcție, care unora le poate părea ciudată, dar în final e un material foarte bun. Melodiile sună diferit, dar materialul în ansamblu este unul bine închegat.
Ce va aduce viitorul pentru Depeche Mode? Eventual pe termen lung…
Sincer, n-am idee. Deocamdată ne bucurăm că am făcut un album de calitate și de-abia așteptăm să plecăm în turneu. După aceea… n-avem planuri deocamdată. Nu prea obișnuim să facem. Sper să se mențină atmosfera bună în grup. Mai departe, singura noastră problemă e vârsta. Îmbătrânim…
Un mesaj special pentru fanii din România?
În primul rând, aș vrea să le spun că ne-a plăcut foarte mult concertul din Touring the Angel, a fost o atmosferă absolut fantastică pentru toată lumea. Le mulțumesc și sper ca și acum să fie la fel.
Mulțumim frumos!
Interviu de Valentin Moraru
