Poate că nici o altă formație, dintre trupele de succes destrămate în culmea gloriei, n-a cochetat atât de mult cu ideea unui album de comeback ca Roxy Music.
Asta probabil datorită faptului că dizolvarea grupului n-a survenit în urma vreunui eveniment tragic (cum s-a întâmplat cu Led Zeppelin, Queen, Nirvana sau INXS) și nici în urma vreunui scandal care să fi cutremurat showbiz-ul.
Roxy Music s-a destrămat aproape de la sine, atunci când Phil Manzanera (chitară) și Andy Mackay (saxofon și oboi) și-au dat seama că albumul pe care tocmai îl înregistraseră era mai curând un album solo Bryan Ferry (voce) decât un album Roxy Music.
E vorba de celebrul disc Avalon, lansat în 1982 cu mare succes și promovat până în 1983 printr-o epuizantă serie de concerte, care n-a făcut decât să adâncească și, în cele din urmă, să pecetluiască ruptura produsă în studio.
Faptul că albumul solo lansat de Ferry în 1985, Boys and Girls, avea să preia segmente din sound-ul și atmosfera de pe Avalon nu poate decât să confirme cele spuse mai sus.
Ca să nu mai vorbim de mult plănuitul și chiar semi-mediatizatul album de comeback Roxy Music, care ar fi trebuit să apară în 2010… Ghiciți sub ce nume a apărut până la urmă. Roxy Music? Nu. Bryan Ferry.
În niciun caz nu vreau să spun prin asta că cineva ar fi fost nedreptățit. Lucrul la Olympia, căci așa a fost intitulat discul cu pricina, a început ca un efort de grup cândva în 2005, după ce în 2001 avusese loc un reunion tour de mare succes la care luase parte și bateristul Paul Thompson.
Efortul de grup din studio a fost animat și de revenirea lui Brian Eno, care nu mai lucrase cu trupa din 1973. În contextul a nenumărate întreruperi (de exemplu, Bryan Ferry scoate în 2007 albumul Dylanesque), elegantul „crooner” britanic a preluat iarăși controlul asupra direcției muzicale a albumului, iar ceilalți foști membri Roxy Music au devenit doar „guest artists” într-un booklet, figurând între multe alte nume nu mai puțin celebre: Dave Stewart, David Gilmour, Nile Rodgers, Groove Armada, Marcus Miller, Scissor Sisters și Flea.
Și totuși, din punct de vedere vizual, albumul seamănă mai mult cu unul Roxy Music: pe copertă nu apare Ferry, așa cum muzicianul ne obișnuise de-a lungul discografiei sale solo, ci Kate Moss, continuând în acest fel seria de apariții feminine de pe coperțile discurilor fostei sale trupe. E modul prin care Bryan Ferry, un gentleman desăvârșit, vrea să ne spună că discul își are totuși rădăcinile în altă parte, mai exact în solul încă fertil pe care s-a clădit Roxy Music și în inspirația foștilor săi colegi. Dar destul despre Olympia, să revenim la Avalon.
Albumul Avalon este fabulos, cu condiția să accepți jocul propus de Ferry: Roxy Music va face un pas înapoi și-l va lăsa pe ascultător în centru, creând un înveliș sonor perfect pentru meditația acestuia, un fel de lounge-synth-pop cu dublă funcție: de muzică de fundal și de univers acustic de sine stătător, în care nu poți intra, desigur, decât dacă renunți la componenta de „lounge” și urmărești linia melodică și instrumentația până în cele mai mici detalii.
Desigur, aportul echipei de producție formate din celebrii Rhett Davies și Bob Clearmountain este unul esențial, însă Bryan Ferry rămâne forța din spatele întregului concept, pentru că da, Avalon e până la urmă un album-concept; nu atât prin versuri (care oricum sunt extrem de laconice), cât prin atmosfera creată.
Totul începe de la copertă, care păstrează tradiția Roxy Music amintită mai sus. Însă, la fel ca muzica de pe disc, aduce ca noutate o doză de mister: personajul feminin apare cu spatele, purtând pe cap un coif și pe mâna înmănușată un șoim, imagine care ne trimite cu gândul, bineînțeles, la fel ca titlul albumului, la legenda regelui Arthur. În zare se distinge un țărm la care nu știm dacă se ajunge plutind pe apă sau pe nori; asta rămâne la latitudinea privitorului, iar mai apoi a ascultătorului, pentru că această senzație de plutire se transferă imediat și în plan auditiv.
Chiar prima piesă de pe disc, More Than This (primul single lansat de pe album), imprimă, deși are un ritm ceva mai susținut, o anumită stare de visare melancolică.
Aceasta e continuată de următoarea piesă, The Space Between, care aduce în plus o anumită doză de witchcraft, însă Avalon (al doilea single de pe album) va cufunda ascultătorul definitiv în reverie. Memorabila voce feminină de pe fundal îi aparține lui Yanick Etienne, o cântăreață haitiană descoperită întâmplător de Davies și Ferry într-o pauză de cafea: repeta împreună cu trupa ei într-o altă încăpere a studioului în care cei doi mixau albumul.
India, scurta piesă instrumentală care urmează după Avalon, aduce cu sine o notă exotică perfect pliabilă pe contextul sonor deja conturat, iar remarcabila While My Heart Is Still Beating, cu un excelent Andy Mackay (care e și co-autor al piesei împreună cu Ferry), continuă pe aceeași linie călătoria din ce în ce mai fascinantă către (sau deja prin) tărâmul mitic întrezărit deopotrivă pe copertă și în sound-ul discului.
The Main Thing aduce o schimbare în ritm și pare să ne dezvăluie un secret, însă nu până la capăt, pentru a nu rupe vraja.
Tempo-ul ceva mai alert se menține și în Take a Chance With Me (al treilea single de pe album), care risipește, cu un refren molipsitor, melancolia instalată până atunci.
Doar o iluzie, căci To Turn You On (cu Paul Carrack la pian) revine la atmosfera inițială, însă într-un spațiu neașteptat de… urban:
„Is it raining in New York / Down Fifth Avenue?”
Misterul se ridică încet, ca un abur, de pe insula Avalon și ne lasă în mijlocul unui bulevard pustiu, în plin secol XX:
„Travel way downtown / In search of nothing / But the sky at night / And the diamond lady… / Well she’s not talking / But that’s alright”, ne spune Bryan Ferry în True To Life, ultima piesă de pe album pe care îi auzim vocea.
Nu doar setting-ul e urban, ci și orchestrația. Legenda regelui Arthur, dacă a fost într-adevăr vorba vreodată despre ea pe discul Avalon, pare să se fi disipat în alerta viață de noapte a orașului. Însă Ferry ne face cu ochiul:
„But arm in arm / With my seaside diamond / I’ll soon be home.”
Călătoria a luat sfârșit. Albumul se încheie într-adevăr cu un mic diamant cules de pe țărmul insulei mitice, unul instrumental, în care Mackay e din nou la înălțime: Tara.
Interesant e faptul că începutul piesei True To Life, în care Bryan Ferry anunță finalul periplului muzical de pe Avalon (dar și finalul periplului său muzical cu Roxy Music), este identic cu începutul track-ului You Can Dance, cu care se deschide albumul Olympia.
Un mod simbolic de a sugera faptul că discul din 2010 a reluat într-un fel istoria Roxy Music de acolo de unde o lăsase Avalon? Însă, cum ziceam mai sus, Olympia nu a ajuns să fie un album Roxy Music; constelația extrem de diversă de muzicieni care au contribuit la disc l-au transformat într-adevăr în altceva.
Vor primi oare cândva mai mult de atât sau, mai bine spus, more than this, cei care au așteptat, iată, deja peste 40 de ani un nou album Roxy Music? Probabil că nu, iar Avalon va rămâne ultimul tărâm pe care trupa s-a aventurat vreodată. De aici o încărcătură simbolică și mai pregnantă a acestui disc.
Oricum, ca să rămânem în sfera lui More Than This, trebuie să spunem că pentru Bryan Ferry această încărcătură simbolică a depășit granițele istoriei Roxy Music: la opt ani de la Avalon, muzicianului britanic i se naște al treilea băiat, pe care îl botează Tara. Iată cum viața s-a transformat în legendă, legenda în muzică, iar muzica… înapoi în viață. Un ciclu fabulos care, dacă asculți albumul Avalon, îți pare a fi cel mai firesc lucru din lume.
Text de Dragoș Carasevici
Revista Sunete, ediția de vară 2017