Într-un interviu exclusiv de promovare a albumului Rudebox, Robbie Williams dezvăluie detaliile procesului de creație a celui de-al nouălea album din cariera sa solo.
Stuart Clarke de la Music Week a vorbit cu Robbie despre procesul de compoziție, despre viitorul său în business și despre concepțiile celui mai mare star muzical al Marii Britanii.
Prin amabilitatea EMI/Music Services, revista Sunete vă prezintă interviul în exclusivitate pentru România cu Robbie Williams.
Se pare că te-ai simțit minunat înregistrând noul album. Cum ți-a venit ideea noului album?
Ca să fiu sincer, a apărut din greșeală. Înregistram ultimul album și, în timp ce Stephen Duffy făcea „over-dubs”, eu am început să mă joc cu un Apple Mac. Eram acolo numai eu și basistul meu, Jerry (Meehan), care are același simt al umorului ca și mine.
Pe vremea aceea îmi plăcea mult de tot o piesă Mitchell Brothers, Routine Check. Am cântat-o până n-am mai putut și i-am spus lui Jerry, așa, de fază: „Ar trebui să facem si noi o piesă ca asta„. Și uite așa am făcut un cântec numit Dickhead (n.t. – Tâmpitul), care este hidden track pe album. Apoi am compus o piesă intitulată The Eighties, care se înscrie în rapul autobiografic, cum vrei tu să-i zici, și apoi a urmat The Nineties. Deja îmi pusesem în cap că voiam să fac la un moment dat un cover la piesa Lovelight (Lewis Taylor) și la King Of The Bongo (Manu Chao) și într-o săptămână aveam deja șapte cântece gata.
Mi-am zis: „Șapte piese înseamnă aproape un album, nu?” Drept urmare m-am întâlnit cu Mark Ronson și William Orbit și, înainte să ne dăm seama ce se întâmplă, mi-am găsit propria identitate… Totul a început ca un fel de hobby, sau ca prestări de sevicii în timpul liber, dar mai apoi mi-am zis: „Să mă ia dracu dacă ăsta nu-s eu. Asta tot încerc să fac de opt albume încoace”
De obicei, când intri în studio, ai o viziune asupra genului de album pe care vrei să-l faci? De data asta ai trecut printr-un proces un pic mai neobișnuit?
Mda… Am avut un fel de străfulgerare de luciditate. Eram în studio cu Kelvin (Andrews) și Danny (Spencer) și ascultam negativul de la Rudebox, iar în cap auzeam dialogul următor: „Da, da, fă piese ca astea care-ți plac!” A fost unul din momentele alea când te trezești din letargie, că doar sunt de atâția ani în cariera solo. Am încercat să scriu Rudebox și am scris Rock DJ din greșeală. Mi-a luat mult timp, dar cred că totul ține de încrederea în sine, de faptul că am o vârstă și că vreau să îmi ofer satisfacție mie însumi.
Din ce spui, trag concluzia că de data aceasta nu ai depus un efort mare…
Prin multe din celelalte albume cred că am încercat să fac pe plac multor oameni pe care nu ai cum să-i satisfaci. Acum am ajuns să spun: ,Să mă ia naiba, ăsta-s eu”. Am crescut ascultând Top 40, mi-l înregistram. Odată, de Crăciun, Caravan Of Love a trupei Housemartins mi-a reținut interesul și de atunci încoace încerc să realizez astfel de piese. Piese care, ca să găsesc o expresie potrivită, îi oferă unui puști de 14-15 ani fericirea Crăciunului.
Cum ai intrat în legătură cu Mark Ronson?
Pe Mark Ronson I-am cunoscut acum mulți ani. M-am întâlnit cu el și cu managerul său. Mark era interesat să colaboreze cu mine, iar eu îl vazusem pe el întotdeauna ca pe un tip cu care mi-ar fi plăcut să lucrez. Bineînteles, piese ca Escapology sau Intensive Care, nu sunt o chestie a la Mark Ronson. De data asta, în momentul în care mi-am dat seama că se contura un album, mi-am zis: „Acum, dacă aș putea să-I folosesc pe Mark Ronson ar fi super beton„. Este foarte prietenos, incredibil de informat, super-super-super-talentat și are un trecut hip-hop. Extraordinar pentru mine. Plus că nu-l deranjează să lucreze cu Robbie Williams.
Colaborarea cu el a fost o experiență deosebită pentru tine?
A fost super să merg la New York cu cineva care știe cum merg treburile pe acolo, cineva care are aceeași idoli și sensibilităti ca și mine și, de asemenea, cineva care poate să-mi ofere o melodie hip-hop – Good Doctor este un track hip-hop și eu sunt pe val! A fost foarte palpitant, pentru că întotdeauna am fost mare fan hip-hop și mare fan rap și acum am vândut destule albume ca să fac ce vreau. Pentru mine e ca și cum… am condus Anglia în bătălia împotriva Restului Lumii pe Old Trafford (n.t. – stadionul Manchester United, deschis în 1910), o căsuță bifată; am înregistrat un track hip-hop, altă căsuță bifată. Sunt în fericita poziție de a-mi permite să-mi pun în practică toate fanteziile.
Ce căsută urmează să mai bifezi?
Ei, bine, următorul album este în lucru și este o întoarcere la acid house!
Îmi închipui că parteneriatul cu Mark Ronson a dus la o colaborare cu Lily Allen. Ai petrecut mult timp cu ea în studio?
Nu. Cand Mark înregistra backing vocal-urile eu eram în studio cu Pet Shop Boys și William Orbit, deci Lily a venit când eu eram plecat. Dar m-am întâlnit cu ea și am petrecut o după-amiază împreună la o tacla. E mișto rău de tot tipa. Părerea mea e că e făcută pentru muzica pop.
Te recunoști în ea în vreun fel?
Are evident un simț al umorului deosebit, are evident ceva de spus, face piese super și este o persoană interesantă. Când aveam 21 de ani, când cineva mă întreba cum am de gând să sărbătoresc, spuneam: „Ei, bine, o să-mi trag un mare sac de metamfetamine…”. Și mi s-ar fi părut super amuzant, si așa crede și ea, și în asta constau asemănările între noi.
Care parte din noul album a reprezentat o provocare pentru tine?
Cred că versurile la Keep On, pe care le-am compus cu Stephen Duffy. Sunt un fel de prostii fără sens, dar e greu să scrii prostii fără sens.
Din punctul de vedere al textelor, întotdeauna ai avut tendința de a aborda direct orice subiect pe care îl tratezi. Găsești că această parte a compoziției îți vine natural?
Faptul că am făcut parte din Take That a fost mai degrabă o binecuvântare decât un blestem, deoarece deja îmi vândusem sufletul lui Moș Crăciun încă de când aveam 16 ani.
După ce am iesit din Take That, mi-e greu să mă întorc și să zic: „De astăzi sunt Radiohead„. Nu trebuie să mă adaptez din punct de vedere al textelor sau muzicii, nu trebuie să urmez aceleași reguli din cartea indie pe care le respectă tovarășii mei de breaslă. Este dificil, pentru că se pare că toată lumea trăiește după un set de reguli, iar eu nu am citit această carte. Întelegi ce vreau să spun? Faptul că am făcut parte din Take That mi-a dat șansa să pot să vin si să spun: „Ei bine, pot să spun și să fac ce vreau”. Și nu o să fiu niciodată Radiohead sau Muse sau oricine altcineva; sunt Robbie Williams.
Ce abordare ai atunci când îti scrii versurile? Adopți o anumită structură?
Scriu vers după vers – așa cum faci și tu…. Pentru o piesă ca The Nineties, nu mi-a venit nimic din cap. Mai degrabă e cazul în care pun mâna pe Apple Mac și zic: „Acum ca am versul ăsta, hai să potrivim o rimă cu alta„. Știi, versul „la un cuțit (n. trad. – Stanley) și du-te și scoate cuiva ochii” (The Nineties), este destul de violent, dar cred că e mișto. Ne-am spart de râs toata noaptea.
The 90’s se referă la perioada ta Take That. A fost greu să scrii cântecul ăsta?
Nu prea. A fost mai degrabă o idee de genul: „Am scris The 80’s, deci acum trebuie să scriem și The 90’s„. Ca să fiu sincer, nu a fost nici greu, nici adânc, nici revelator, sub nici o formă. A fost doar foarte incitant și distractiv.
Care este cea mai mare ambiție a ta?
Sunt ultra competitiv. Vreau să câstig. Țelul meu este pur și real, mă apuc de treabă ca să fac în puii mei piese tari cu versuri și melodii bune. Acum, dacă și reusesc, este ceva ce ascultătorul judecă, dar când scriu există un grup întreg de oameni care mă urăsc de moarte și eu spun „Aha, pe ăștia îi vreau!”. Este o luptă pe care din pacate nu cred că pot să o câstig, dar nu mă chinui dintr-o nevoie disperată de a fi iubit, ci dintr-o nevoie disperată de a câstiga. Sunt un om cu picioarele pe pamânt și pentru mine încerc să cânt din suflet și apoi să câstig cursa. Există oameni cu care încerc să concurez și cu care mă lupt, chiar și atunci când ei nu au aceleași scopuri ca și mine sau lucrează în alte domenii.
Cum crezi că te privește lumea?
Sunt foarte conștient de faptul că lumea mă percepe în multe feluri. Pentru o parte din oameni – pentru cele șase milioane de oameni care nu încetează să îmi cumpere albumele – pentru marea lor majoritate, sunt cel mai tare din parcare. Apoi, mai există un alt grup de oameni care cred că eu simbolizez tot ce este rău în industria muzicală; persoane care cred că sunt o mare glumă, că sunt un fel de artist ambulant, ceea ce de fapt sunt. Am fost crescut în stațiuni de odihnă. Tatăl meu este artist de cabaret – în anii ’80 am văzut tone de spectacole de cabaret, am crescut cu ele, așa am învătat meserie, deci asta mă reprezintă.
E, acum, mai sunt și oameni care susțin că n-au fost niciodată în concediu în statiune la Blackpool, și al’ii cărora le place să se dezică de faptul că au petrecut o săptămână în rulota proprie și personală în Great Yarmouth, mă înțelegi. În puii mei, eu am făcut-o, sunt din vechea gardă. Dacă n-aș fi avut această experiență, acum aș fi manager de programe artistice în Carnarvon Bay, asta dacă n-aș fi scris Angels.
Cineva își poate da cu părerea despre tot și poate să remarce că totul e căcat la tava. O, ce bine ne pricepem noi la asta! Că doar suntem engleziȘ Așa ne stă nouă bine. Noi nu ne-am născut direct cu geaca de șmecher și cu tricoul de rugbist pe noi ca să putem spune: „Auzi, am 18 ani și mi-ar plăcea să am scooter„. Noi n-am făcut asta. Noi am fost toți in concedii cu părinții în stațiuni de căcat. Eu de acolo vin și nu sunt Thom Yorke. Nu știu unde mergea el în concedii (râsete), probabil se ducea la muzee și la teatru burlesc sau ceva de genul ăsta. Eu, personal, am fost, in puii mei, la Tenby!
Există cinci coveruri pe album, incluzând al doilea single Lovelight al lui Lewis Taylor. Cum ai dat de piesa asta?
Am găsit-o pe o compilație Tom Middleton. Mi se pusese pata de o veșnicie pe piesa asta. Aproape că i-am trimis lui Justin Timberlake o scrisoare să-i spun să asculte melodia asta, să o facă el. Ce bine îmi pare că n-am făcut-o, acum ca i-am filmat videoclipul și e beton. Cred că o să fie la fel de tare, dacă nu mai tare decât Angels.
Un cover al melodiei My Robot Friend, We Are The Pet Shop Boys, este o colaborare cu Pet Shop Boys. Cum ți-a venit această idee?
Totdeauna mi-am dorit să fac un album de coveruri la coveruri. Mă întelegi, am vrut să fac o versiune cover a unei versiuni cover și We Are The Pet Shop Boys s-a potrivit de minune.
În ceea ce îi privește pe Pet Shop Boys, înainte de toate ai fost un mare fan. Ți s-a părut greu să intri în studio să înregistrezi cu ei?
Eu nu prea mă inteleg cu multă lume. Nu socializez usor. Am grupul meu de prieteni și sunt mulțumit, dar nu cunosc prea bine restul lumii și sunt un pic timid în fața străinilor. A fost super că am putut să comunic cu idolii mei, să mă distrez cu ei. Și, pe deasupra, am compus și muzică extraordinară. Și, totuși, înainte de orice, mi-am spus: „Sunt cu Neil și Chris și îi fac să râdă și ei mă fac pe mine să râd, e super„.
Faci și un cover al unui cântec Stephen Dufty?
Kiss Me este un tribut adus lui Stephen Duffy. El are sentimente contradictorii vizavi de această piesă pentru că ea aparține perioadel Take That și se simte și blagoslovit și blestemat că a scris-o. În ultima vreme am ascultat toate piesele Take That și mi-au plăcut la nebunie. Există o parte din mine care face acest cover ca să-l enerveze pe Steve, dar și una care vrea să-i arate ce super piesă e asta.
Îți mai place să mergi în turnee?
Ca să fiu sincer, sunt un artist ciudat. Îmi place mai mult să fac reclamă decât să merg în turneu. Mai degraba aș sta să dau interviuri toată ziua, pentru ca mai apoi să merg în Mexic să cânt câteva piese într-un show TV, sau în Chile sau Argentina, decât sa apar în fața a 80.000 de oameni. Nu sunt un fan al angajamentelor, iar în momentul în care omul și-a luat biletul la concert mă oblig să mă prezint și să le ofer două ore de spectacol de calitate. Asta când, de fapt, pot să îmi satisfac egoul interpretând un single cu backing track în cadrul unui spectacol televizat undeva în Franta sau în Chile sau altundeva. Treaba bună cu acest turneu este că nu-mi provoacă o depresie, și asta e de bine.
Ce părere ai despre înregistrările cu telefonul mobil care se fac în timpul concertelor tale și care apar pe YouTube la 20 de minute după ce ai ieșit de pe scenă?
Ca să-ți spun sincer, faptul că sunt atât de încântat de acest album și de faptul că Rudebox este single-ul, mă face să intru pe Youlube după ce ies din concert să văd ce spune lumea despre înregistrare. Sunt nebun după YouTube, îmi plac toate lucrurile astea contagioase. Găsești idei mărețe acolo. Cineva a făcut – cred că tineretul așa îi spune – un mash-up la SexyBack cu Rudebox; păi, e beton. Vreau să fac și eu asta. Asa că oamenii vin cu super idei pe care eu le pot folosi. Sunt un mare fan al celor care cred că fac parte din treaba asta.
Te-ai gândit vreodată să te implici în celelalte aspecte ale businessului?
Doamne, nu, asta e muncă. N-am intrat în lumea showbusinessului să muncesc.
Text preluat din Revista Sunete, 2006