Înainte de a începe să scriu acest articol am stat multă vreme să mă gândesc care ar fi scopul lui. Nu e deloc o întrebare (retorică) ridicolă, pentru că acum, cu internetul la dispoziția noastră 24 h/7 zile, aproape că nu există informație la care să nu avem acces.
De ce să scriu ceva despre Nirvana, când lumea care va citi aceste rânduri ar putea să intre frumos pe net și să rezume totul cu un simplu click al „șoarecului”?
Poate că aș fi înțeles dacă era vorba despre o formație obscură, desființată deja, găsită de mine prin cotloanele întunecate ale internetului, dar aici e vorba despre Nirvana. Să ne înțelegem, e vorba despre o formație care a dărâmat barierele rock-ului în anii ‘90, care a definit un stil muzical și o generație întreagă (ba chiar și un întreg curent vestimentar), despre care s-au scris nu articole, ci cărți întregi. Nu poți să rezumi istoria Nirvana în câteva rânduri…
Am stat și m-am mai gândit un pic și am ajuns la concluzia (logică, de altfel, Captain Obvious ar fi mândru de mine) cum că lumea vrea să citească păreri și opinii, nu doar informații. Judecând din acest punct de vedere, întreaga perspectivă a acestui articol se schimbă radical. Născut fiind la jumătatea anilor ‘80, aveam 9 ani când Cobain s-a săturat de viață, faimă, droguri și Courtney și și-a pus capăt zilelor. Nu pot pretinde că am înțeles la acea vârstă ce doreau cei din Nirvana și nici că ascultam trupa. Știam câteva melodii, puteam să le fredonez, dar cam la asta se rezuma Nirvana pentru mine.
A trebuit să mai cresc un pic, să descopăr „Nevermind”-ul, „Bleach”-ul și „In Utero” așa cum trebuie și, brusc, Nirvana a devenit o trupă care, în perioada adolescenței, mi-a definit viața. Sună pompos, știu, dar sunt ferm convins că multă lume care va citi acest articol se va regăsi într-o oarecare măsură în rândurile pe care le-am scris deja și pe care le voi scrie.
„Bleach” înseamnă două lucruri pentru mine. Manga-ul și anime-ul lui Tite Kubo și primul album Nirvana.
Legătura dintre cele două se poate raporta la interviurile cu Kubo, care a declarat în repetate rânduri că Nirvana este printre formațiile lui preferate. În orice caz, katanele și Ichigo Kurosaki nu au ce căuta în acest articol, așa că voi reveni la primul album Nirvana, înregistrat din banii lui Jason Everman, care, deși apare notat ca fiind chitarist în formație, nu a cântat absolut nimic pe LP. „Bleach” e un album destul de scurt, plin de furie și frustrare, urlete disperate și riff-uri de-a dreptul „mocirloase” (apelez la acest termen în lipsa unui cuvânt adecvat care să reprezinte sound-ul lui Kurt), peste care plutește talentul celor trei.
Îmi amintesc și acum de prima mea audiție a LP-ului, de pe o casetă înregistrată. „Blew” m-a atras instantaneu prin tema de bas apăsătoare, care te bântuie chiar și după ce ultimele riff-uri se sting, „Floyd the Barber”, cu versurile sale morbide, dar ușor amuzante, se termină parcă prea repede, iar „About a Girl” e prima tentativă de baladă, cântată perfect de Kurt cu toată vocea lui dogită.
„School”, cu doar patru versuri, reușește să sune ca un imn adolescentin, cu toate că substratul melodiei este mult mai profund, fiind un atac la scena muzicală din Seattle, în special la Sub Pop Records, iar „Love Buzz” demonstrează că un cover poate să fie cu mult mai bun decât originalul, Cobain reușind niște minunății la chitară în această piesă cum nici nu bănuiam vreodată că ar fi în stare.
În „Scoff” îl auzim pe Kurt urlând cum își cere înapoi alcoolul, „Negative Creep” e un asalt furios, aproape metal, cu versuri morbide autobiografice, „Mr. Moustache” e rapidă, punk, cu celebrele versuri ale lui Cobain: „Yes I eat cow, I am not proud”.
Cobain a declarat în 1993 că nu i-a păsat deloc de versurile de pe album, majoritatea fiind scrise chiar în noaptea dinaintea înregistrării LP-ului. „Bleach” nu îți oferă nici măcar o secundă de relaxare, intensitatea albumului fiind dusă aproape la maximum.
Citește aici un documentar Sunete: A fost Kobain ucis?
„Nevermind” a schimbat complet percepția asupra rock-ului alternativ și, pe lângă faptul că a adus Nirvana în mainstream (detronându-l din topuri pe Michael Jackson), a adus în prim-plan scena muzicală din Seattle, succesul lui Cobain, Novoselic și Dave Grohl (proaspăt venit în trupă) deschizând porțile pentru Pearl Jam, Alice in Chains, Soundgarden, Stone Temple Pilots și multe alte formații devenite toate celebre.
„Music comes first, lyrics come second”, spunea Cobain, motiv pentru care accentul a fost pus întotdeauna pe melodicitate în compozițiile Nirvana.
„Nevermind” se înregistra în studio, dar Kurt lucra în continuare la versuri. E bine de reținut acest lucru, pentru că orice tentativă de analiză a versurilor lui Cobain (cele care se pot descifra din bombănelile lui) nu prea are sens. Evident că unele dintre poeziile sale au semnificații personale („Something in the Way”, „Lounge Act”), dar ideea propusă de Kurt era să lase muzica în prim-plan.
„Smells Like Teen Spirit” a fost și cu siguranță va fi în continuare imnul unei întregi generații, același lucru putându-l spune despre „Come as You Are” sau chiar „In Bloom”.
„Breed”, „Territorial Pissings” și „Stay Away” sunt rapide și furioase, cu o atitudine punk, iar „Polly”, în ciuda aparențelor, ne spune povestea unei fete de 14 ani care a fost răpită și violată de un psihopat când se întorcea de la un concert.
„On a Plain” definește sound-ul anilor ‘90 pentru majoritatea trupelor rock, cu acele faimoase power chords și tonalitatea de chitară caracteristică distorsului unui Fender, iar „Something in the Way” e o baladă șoptită, una dintre puținele piese cu adevărat personale pentru Kurt.
„In Utero” este al treilea și ultimul album de studio Nirvana, produs de Steve Albini, care a intenționat și a reușit în totalitate să facă un LP diferit din toate punctele de vedere de „Nevermind”, poate mai puțin dacă ne gândim la controversele stârnite de copertă.
Albumul trebuia să se numească „I Hate Myself and I Want to Die”, propoziție spusă de Cobain de fiecare dată când cineva îl întreba cum o mai duce.
Cu toate că tenta umoristică (deși macabră) a titlului era evidentă, Novoselic l-a convins pe Kurt să renunțe la idee și trupa a rămas în cele din urmă la „In Utero”, inspirați fiind de o poezie scrisă de Courtney Love. Din punct de vedere muzical, „In Utero” îmi pare a fi cel mai ambițios și reușit album de la Nirvana, deși mulți fani „Nevermind” s-ar putea să mă contrazică.
„In Utero” are un sound mai dur decât „Nevermind”, compoziții mai elaborate, versuri (chiar dacă nu prea contează) mai reușite, plus un artwork de departe mai intrigant și controversat.
„Serve the Servants” dă drumul albumului, iar refrenul e făcut în așa fel încât să îl fredonezi minute în șir chiar după ce melodia s-a terminat.
„Scentless Apprentice” m-a făcut să citesc romanul „Parfumul”, al lui Süskind, acesta fiind principala sursă de inspirație pentru melodie.
„Heart-Shaped Box” mi-a rămas în minte prin videoclipul cu Cobain pe cruce în mijlocul deșertului, în timp ce „Rape Me”, deși seamănă suficient de mult cu „Smells Like Teen Spirit” prin acordurile de început, te face să te gândești la semnificația versurilor.
„Frances Farmer Will Have Her Revenge on Seattle” are acest titlu kilometric pentru că trupa era sătulă de formațiile de rock alternativ care alegeau titluri de melodie formate dintr-un singur cuvânt, iar „tourette’s” și „Milk It” au o energie fenomenală, care parcă te îndeamnă să urli versurile alături de Cobain.
„Magic People, Voodoo People”… de fapt, voiam să zic „Very Ape”, dar binecunoscutele riff-uri de chitară din „Voodoo People” de la Prodigy de aici au fost luate, în caz că vă întrebați de ce vă sună cunoscută melodia britanicilor. „All Apologies” este balada albumului, alături de „Dumb”, dar mai avem și un secret track bizar, intitulat „Gallons of Rubbing Alcohol Flow Through the Strip”.
Albumele de studio Nirvana se opresc aici, dar mai trebuie menționate neapărat următoarele două CD-uri: „Incesticide” și „MTV’s Unplugged in New York”.
„Incesticide” este un EP plin de piese demo, coveruri și înregistrări suspecte, care nu ar trebui să lipsească din colecția niciunui fan Nirvana. Din punctul meu de vedere, aici găsim cele mai bune piese ale formației, cum ar fi „Big Long Now”, „Aero Zeppelin” sau „Hairspray Queen”, dar și niște coveruri interesante, precum „Molly’s Lips” și „Son of a Gun”, plus „Sliver”, o piesă mult iubită de fani.
Calitatea audio a materialului lasă de dorit, dar alegerea aceasta a fost intenționată și sunt convins că mulți „fani” apăruți peste noapte după succesul „Nevermind”-ului au strâmbat din nas după audiția EP-ului. Punct ochit, punct lovit cu „Incesticide”, un EP mult subapreciat, dar care, pentru cunoscători, reprezintă Nirvana în culmea sincerității și talentului compozițional.
Anii au trecut, eu am (re)descoperit rând pe rând genialitatea lui Patton, talentul celor din Dog Fashion Disco, ciudățeniile domnului Funk, a.k.a. Venetian Snares, complexitatea Tool, Wu-Tang Clan sau Deftones, bizarii sud-africani din Die Antwoord (despre ei, în numărul următor) și Nirvana a rămas undeva în sertarul plin de praf, alături de Pearl Jam, Mudhoney, Tad, L7 și alte trupe pe care le ascultam non-stop. Dar aceste lucruri nu înseamnă că anii respectivi au fost șterși cu buretele.
Orice trupă pe care ai ascultat-o obsesiv la un moment dat în viață va avea locul său special pentru tine, chiar dacă acum o asculți din an în Paște.
Nirvana mi-a marcat o bună perioadă din viață, îi ascultam albumele cu sufletul la gură, lipit cu urechea de un casetofon Sony și îmi etalam cu mândrie cămășile în carouri și tenișii à la Cobain prin centrul Aradului. Nu cred că există raiul și iadul, dar presupunând că ar exista, poate că i-aș smulge un zâmbet lui Cobain dacă aș apuca vreodată să îi înșir aceste lucruri spuse aici.
Text de Raul Cojocaru, publicat în revista Sunete, 2010