În 2010, Iron Maiden lansa The Final Frontier, un album ambițios care avea să devină unul dintre cele mai discutate materiale din discografia formației britanice.
Cu influențe progresive, teme SF și o energie care sfida convențiile rockului clasic, discul a fost și rămâne un punct de referință pentru fanii trupei. Într-un interviu pus la dispoziție revistei Sunete de către EMI, membrii Iron Maiden au vorbit deschis despre procesul de creație, energia înregistrărilor, colaborarea cu producătorul Kevin Shirley și despre cum își păstrează spiritul viu chiar și după decenii pe scenă.
Un document rar, sincer și plin de umor, care ne poartă în culisele uneia dintre cele mai mari trupe de metal din toate timpurile.
Albumul „The Final Frontier” dă mai degrabă senzația unui album live decât a unuia de studio. Ce puteți spune despre asta?
Pentru un album care are ceva influențe de prog rock… este un album foarte direct. Chiar un fel de jam. El, de fapt, nu este jam… dar așa pare. E destul de diferit pentru ce am făcut cu Maiden până acum. Da, sună foarte live. Înainte să-l înregistrăm, am vrut să ne asigurăm că putem cânta cântecele de pe el cu ușurință (din cauza schimbărilor de tempo). Plus că, oricum, noi încercăm să transpunem în studio ceea ce facem live, deci a funcționat.
Ați abordat procedeul de compoziție pentru acest album într-un mod diferit față de până acum?
În afară de prima melodie, restul sunt destul de tipice. Probabil, în subconștient, ne-am obișnuit cu un anumit mod de a compune cântece, deci, probabil, am încercat o mică schimbare în ceea ce privește abordarea. Noi avem și multe solo-uri și, de data aceasta, am încercat să suprapunem mai multe chitare decât de obicei. Când vor auzi fanii albumul și vor începe cu primul cântec, vor realiza că e ceva diferit pentru Maiden.
Cred că este unul dintre cele mai progresive albume pe care le-am făurit vreodată, din punct de vedere ritmic (părțile de tobe ale lui Nicko). Evident, sunt momente pe album care sună tipic Iron Maiden. Deci, practic, sună a Iron Maiden, dar suntem în 2010… nu sună a Iron Maiden din anii ’80. Steve mereu se gândește la cum și ce să suprapună, iar noi avem libertatea de a propune în mod egal idei, să vedem ce ar merge și ce ar fi mai puțin plăcut.
Spuneți-ne cum a decurs înregistrarea albumului!
A fost superb, pentru că ne-am întors în studioul „Compass Point” (în care nu mai pășisem din 1996, după 3 albume). Am avut două camere separate: într-una erau amplificatoarele și în cealaltă eram noi, cu căștile la urechi. În general, nu suportăm căști, dar a sunat grozav, deci a fost chiar mai practic așa. Am și avut posibilitatea de a interacționa unul cu altul în aceeași cameră…
Cântecul „The Final Frontier” sună a jam. A fost înregistrat live?
Nu. Am avut o abordare foarte diferită. Am vrut să îl cântăm în mai multe moduri, de mai multe ori, și din ce înregistram păstram ce ne plăcea. A fost ceva diferit, dar a funcționat de minune. Cu siguranță vom mai aborda acest „sistem” în viitor… e prima oară când am încercat asta.
„Satellite 15” e diferit de ce ați conceput până acum. De unde a țâșnit ideea?
Am luat ideea de bază a cântecului și am tot repoziționat-o sub diferite forme în cântec. Când am auzit rezultatul prima oară, mi-am spus:
„Ah, uau, nu e chiar ce am intenționat să fac, dar sună interesant și așa!”.
E o piesă bună pentru album… este, în același timp, diferită, interesantă și sci-fi. Am scris la piesa asta zilnic timp de o lună. Nu știu cum a ieșit așa, evoluția sa a fost ceva natural. Este heavy, modernă și diferită de ce am făcut până acum. Când era gata, i-am prezentat întreaga idee lui Steve, care oricum avea o viziune pentru rezultatul final al albumului… i-a surâs ideea, a vrut-o ca intro. Apoi ne-am mai jucat cu ea, am adăugat și voce și a ieșit ce-a ieșit.
De ce ați ales cântecul „El Dorado” drept single înainte de lansarea albumului?
Pentru că am considerat că e un cântec bun de cântat live. Evident, a fost greu să facem această alegere, pentru că, practic, nu reprezintă albumul – albumul este destul de divers. Puteam să alegem orice de pe album, dar l-am ales pe acesta pentru că e distractiv de cântat live. Are un iz de Thin Lizzy mai heavy.
Îmi place mult povestea cântecului. Nici structura nu lasă de dorit; după fiecare riff probabil ascultătorii se întreabă:
„După asta ce urmează?”.
Din punct de vedere al bateriei nu este foarte solicitant, dar e un cântec care ține foarte mult de groove. Dacă pe parcursul refrenului bat puțin diferit, piere tot feeling-ul. Îmi place structura sa, se termină cum începe.
„El Dorado” pare foarte important, ținând cont de vremurile contemporane și economie…
E ciudat… acum 5 ani, tata stătea în balansoar și mi-a spus că, în scurt timp, toată „șandramaua” asta economică se va prăbuși și toți vor pierde tot. Aceasta este a treia recesiune importantă prin care am trecut… alta a fost la începutul anilor ’70, când au stins curentul în toată țara și trăiam cu lumină de la lumânări. Următoarea a fost în era Margaret Thatcher, când toată lumea și-a pierdut casele. E ca un fel de cazinou… oamenii jucau un fel de joc de noroc cu viețile lor, iar „El Dorado” este despre natura umană.
Despre iluzia că străzile ar fi pictate cu aur, dar, de fapt, sunt decorate cu treabă mare. Dar, în timpul ăsta, cel care a fost cauza acestui dezastru le spune celorlalți: „Toți aveți un caiac… dar doar eu am vâslă. Paa!”. Partea vocală a cântecului mă scoate din sărite – există un moment în care urcă foarte sus, zici că mă strânge cineva de „punguța cu doi bani”. E vina mea… eu am scris linia vocală.
Considerați că acest album este o evoluție față de cel precedent?
Așa consider. Are mult mai multe elemente de progressive, mai ales spre ultima parte a albumului. E o evoluție naturală pentru noi, nu cred că are de-a face cu faptul că suntem mai în vârstă… dar, de exemplu, nu am putea să mai scriem un cântec ca „The Trooper”… și nici nu am vrea. Dar cântecele par să devină din ce în ce mai lungi. Nu știu de ce… dar îmi convine. Îmi place că toți participanții contribuie cu ideile proprii și scopul este să scoatem din noi ce este mai bun și să lansăm cel mai bun album posibil. Sunt foarte încântat de album; toți suntem.
Ca formație, trebuie mereu să încercăm să fim flexibili, să sunăm diferit, și cred că până acum am reușit să sunăm diferit pe fiecare album pe care l-am scos. Există și un stil propriu Iron Maiden, evident, dar încercăm să ne și abatem puțin de la el, nepierzându-ne identitatea proprie. Sunt mândru de acest album.
Ați lucrat din nou cu Kevin Shirley. Ce vă place când lucrați cu el?
Kevin încearcă mereu să scoată din noi ce e mai bun și, cu cât a fost mai mult în jurul nostru, cu atât mai mult și-a dat seama de abilitățile noastre ca trupă. Când lucrezi cu cineva nou, încerci mereu lucruri noi… dar el și-a dat seama că e bine să nu schimbăm prea mult sunetul, să menținem esența trupei. A fost grozav să lucrăm cu el, am încercat să găsim pe cineva care să-l înlocuiască pe Martin Birch, pentru că și cu el era un deliciu să colaborăm.
Kevin seamănă cu Martin Birch din multe puncte de vedere, pentru că poți glumi cu amândoi și poți să te distrezi, dar când vine vorba de muncă, totul se întâmplă într-un mod foarte profesionist. Spune mereu pe față dacă are ceva de criticat (iar noi preferăm asta), îl respectăm și colaborarea funcționează foarte bine. Sesiunile din studio au decurs foarte echilibrat în ceea ce privește glumițele, dar și munca.
Notă editorială: Răspunsurile din acest interviu au fost oferite în numele trupei Iron Maiden, fără o atribuire individuală a membrilor. Interviul a fost furnizat de casa de discuri EMI și reflectă perspectiva colectivă a formației asupra procesului de creație și înregistrare a albumului The Final Frontier.
Traducere: Hefe
Text preluat din revista Sunete, 2010
