Cu trei nominalizări la Grammy şi mai mult de 20 la Blues Music Awards, Sugar Ray Norcia (n. 1954) reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai importante personalităţi ale Blues-ului care au performat vreodată în cadrul Braşov Jazz & Blues Festival.
În afară de a prefaţa noua ediţie a festivalului, care se va desfăşura anul acesta în perioada 14-17 august, prezentarea acestui dialog retrospectiv – al cărui titlu vine din cel al albumului său din 2007, My Life, My Friends, My Music – a fost inspirat şi de faptul că, în februarie, pe marile ecrane rulează A Complete Unknown, filmul despre Bob Dylan centrat pe controversa din cadrul Newport Folk Festival, născut în 1959 ca replică la celebrul Newport Jazz Festival.
Festival care a adus pe scenă, începând din ’54, legende ale muzicii care aveau să îl influenţeze nemijlocit pe foarte tânărul SUGAR RAY NORCIA în parcursul său ulterior, indiferent că am avea în vedere deceniul petrecut în Roomful of Blues, colaborările sale cu muzicieni precum Pinetop Perkins, Big Walter Horton şi Little Charlie Baty sau fructuoşii ani în care numele său a devenit indisolubil legat de propria trupă, The Bluetones, alături de care l-am putut vedea şi asculta cu câteva luni în urmă la Braşov.
Cum s-a petrecut, de fapt, apropierea ta de muzică? De ce ai ales muzica şi nu actoria, să zicem, şi de ce muzicuţa şi nu chitara?
Este amuzant că ai menţionat actoria, fiindcă, în şcoala primară, eram considerat un actor destul de bun pentru nivelul ăla de vârstă. În general, mi se încredinţau numai roluri principale, mai ales că erau şi unele care presupuneau să şi cânt, iar pentru asta păream a fi candidatul ideal. Eu chiar mă bucuram să joc în acele piese şi, prin urmare, dacă nu m-ar fi atras muzica, probabil că aş fi încercat să merg pe calea actoriei… doar că, la noi în casă, tatăl meu, acum răposat, cânta la muzicuţă.
Şi nu cânta Blues, ci mai degrabă muzică de sorginte tradiţională, un fel de Country & Western de foc de tabără pe care nu-l interpreta deloc rău, pot zice asta acum, privind retrospectiv. Întotdeauna el era sufletul petrecerilor de familie, pentru că, dincolo de muzicuţă, cânta foarte bine şi cu vocea, el predând mulţi ani muzica în sistemul educaţional. De cealaltă parte, mama cânta la rândul ei, împreună cu cei doi fraţi ai săi, dar mai mult Jazz… aşa că eram o familie muzicală. Deseori, când mă băgam seara în pat, adormeam având în urechi muzica ce se auzea de la subsol, unde repetau ai mei.
Având nu doar pasiune pentru muzică, dar şi formarea ca dascăl, cât de important a fost tatăl tău pentru primii paşi pe care i-ai făcut pe acest drum?
Practic, el este cel care m-a învăţat să cânt în mod corect, de la cum să-mi reglez respiraţia până la controlul expresiei faciale, iar primele învăţăminte le-am tras involuntar pe când aveam doar 3-4 ani, în timpul sesiunilor de coaching vocal pe care le făcea în particular cu unii elevi. Tatăl meu n-a ajuns însă vreodată să performeze în public, drept pentru care şi-a trăit visul prin intermediul meu.
Mi-a fost de un mare ajutor la început, fiindcă venea constant la show-urile mele şi îmi dădea sfaturi utile despre unde ar mai trebui să lucrez şi ce corecţii ar mai fi de făcut, deci primii mei paşi în muzică au reprezentat o experienţă realmente frumoasă. El a crezut în mine cu mult timp înainte ca eu însumi să dobândesc această încredere şi mereu mi-a spus că, la un moment dat, voi ajunge să marchez cumva lumea asta prin muzica pe care o voi interpreta. De obicei, reacţia mea era… ‘Fugi de-aici! Visezi, taică, visezi!’. El era însă de neclintit: ‘Nu! Crede-mă, aşa va fi!’. Mi-a ţinut întotdeauna spatele 110% şi îi sunt extrem de recunoscător pentru asta.
Cum arăta peisajul muzical în zona în care ai crescut?
Vin din nord-estul Statelor Unite, din spaţiul dintre Boston și New York City… la statul Rhode Island mă refer [născut în Connecticut, Raymond Alan Norcia, aka “Sugar Ray”, s-a mutat cu familia şi a locuit în adolescenţă în Providence, Rhode Island – n.r.], influențat puternic de festivalurile de tradiţie din zonă, care, de altfel, sunt şi acum super-populare – Newport Jazz Festival, de exemplu [fondat în 1954 – n.r.] -, în care erau invitaţi curent artişti precum Muddy Waters, Miles Davis sau Dizzy Gillespie, iar consecinţa a fost că nume foarte mari ajungeau să cânte şi la noi în oraş.
Formaţia Roomfool of Blues, a cărei frontman aveam să fiu timp de aproape 10 ani, acompania pe atunci – când eu încă nici n-aveam vârsta să mi se permită legal accesul în cluburi – muzicieni precum “Big” Joe Turner, Helen Humes, Eddie “Cleanhead” Vinson, iar eu mă strecuram cumva în public să pot asista la cântările lor. Eram dat pe spate de ce auzeam şi visam ca, într-o bună zi, să cânt şi eu cu o trupă ca asta… iar acest vis, după cum bine ştii, mi s-a îndeplinit la un moment dat, atunci când a sunat telefonul şi mi s-a propus să mă alătur formaţiei.
Ce vreau să spun, de fapt, este că am trăit mereu înconjurat de oameni pe care îi simţeam foarte aproape, întrucât iubeau Blues-ul şi Jazz-ul, inclusiv la şcoală, unde aveam colegi porecliţi “hippie” de ceilalţi fiindcă fumau iarbă şi aveau plete, dar care ascultau muzica lui Little Walter, Count Basie, Joe Williams şi mulţi alţii asemenea lor, iar ei mă îmboldeau şi pe mine împrumutându-mi diverse înregistrări. Le duceam acasă şi uzam discurile alea de-atâta ascultat, pentru că, nu uita, pe atunci nu exista internetul şi n-aveam altă posibilitate de a învăţa decât asta… pe cont propriu. Ceea ce, în fond, e un plus, nu-i aşa?
Citește interviul complet pe zilesinopti.ro
Interviu realizat de Ioan Big
