Pompeii nu e un oraș mare ori frumos. Oamenii locului nu sunt primitori și nici dornici să ajute. Soarele tăios și pământul greu, născător de rod, i-au modelat în așa fel încât frica de furia Vezuviului pare încă acolo, vie, deși au trecut mai bine de 1900 de ani de la erupția ce a pus orașul în cărțile de istorie.
Două secole de turism au schimbat fața micului oraș prins între Napoli și Sorrento, inserând adânc în ADN-ul locului ideea că vizitatorii sosesc în partea locului conduși de instinctul ciudat de a vedea cum arată moartea și suferința. Nu-i greu deloc să te cutremuri, văzând formele din lavă împietrită ce au fost odată femei și copii. Nu-i greu deloc să te simți ca și cum ai păși printre morminte atunci când te plimbi pe străzile vechiului oraș. Nu-i greu nici să simți că totul s-ar putea repeta sub ochii tăi – Vezuviul e încă activ și ultima erupție violentă a avut loc acum 72 de ani.
Pentru câteva zile în octombrie 1971, lucrurile au stat altfel: patru britanici și o mini-armată de cameramani și tehnicieni au scris istorie în muzică și film. Britanicii se numeau David Gilmour, Richard Wright, Roger Waters și Nick Mason, iar regizorul filmului Pink Floyd: Live at Pompeii era Adrian Maben.
Filmul-concert înregistrat în majoritate în Amfiteatrul din vechiul oraș e important pentru calitatea muzicii în sine, însă și-a câștigat statutul de punct de referință în muzica anilor ’70 prin altceva: datorită muzicii Pink Floyd, orașul vechi a părut din nou viu. Pentru întâia oară după multă vreme, primul lucru care-ți venea în minte când pronunțai numele orașului nu mai era erupția ucigașă.
N-a fost turneu mondial până în 1994 în care fanii Pink Floyd să nu fi visat la o reeditare a concertului din ’71, de astă dată însă cu spectatori. A fost nevoie de Live 8 și insistențele lui Bob Geldof pentru ca Roger, David, Nick și Richard să împartă din nou scena. Cele douăzeci de minute pe scena londoneză aveau să închipuie însă ultimul moment live Pink Floyd.
Atât Gilmour cât și Waters au organizat, ulterior, turnee mondiale, niciunul dintre ele n-a cuprins orașul de la poalele Vezuviului și, odată cu moartea lui Rick Wright, în 2008, nici nu părea că un asemenea concert ar mai fi posibil. 16 martie 2016 e data la care totul s-a schimbat, dinamitând bugete și planuri de vacanță: la acea dată s-a anunțat că David Gilmour a fost de acord să cânte din nou în vechiul Amfiteatru, la 45 de ani de la prima întâlnire între rock și Pompeii.
În dimineața zilei de 8 iulie am aterizat la Napoli. 120 de minute după ce avionul luase contact cu pista de aterizare, mă aflam deja între cei care așteptau, sperând la un loc în primul rând. Trecuse o săptămână de la experiența celui de-al doilea concert David Gilmour (după Florența în 2015, acum îl văzusem și în spectaculosul Circo Massimo din Roma).
Îmi părea că asistasem în urmă cu o săptămână la cel mai bun concert pe care l-am văzut vreodată. Se spune că fulgerul nu lovește de două ori în același loc – ei bine, în cazul lui David aveam să aflu că zicala nu se aplică, fiindcă cea de-a doua seară din Pompeii a detronat cu ușurință concertul din Orașul celor Șapte Coline.
Cel mai vechi amfiteatru roman vizitabil astăzi este inclus în patrimoniul UNESCO încă din 1997 (alături de întreg situl arheologic Pompeii), așa că adaptarea spațiului pentru un concert rock nu e deloc o sarcină ușoară. Habar n-am câte obstacole au trebuit depășite pentru ca noi, cei 2300 de oameni din public, să ne bucurăm de acea seară.
Ce pot să vă spun este că pe pământ italian, în spațiul unei arene vechi de aproape două mii de ani, n-am avut parte de niciunul dintre neajunsurile care pătează în mod obișnuit experiența unui concert într-o piață din România construită în vremea comunismului.
Porțile de acces s-au deschis la ora 19:00 – asta înseamnă că am avut la dispoziție opt ore pentru a-mi face noi prieteni. A fost mai ușor, mai interesant și mai frumos decât îmi închipuiam – între cei care așteptau alături de mine se aflau fani din Germania, Japonia, Peru, Italia, Statele Unite sau Portugalia. Sunt convins că lista țărilor care și-au „trimis” reprezentanți la Pompeii e, în fapt, mult mai mare.
Am numărat, în total, 11 camere de filmat fixe: câte trei pe dreapta și stânga în dreptul intrării în amfiteatru, câte două pe fiecare parte a scenei și una în zona ce închipuie la alte concerte photo pit-ul. Lor li s-au adăugat două steadycam-uri care se plimbau în permanență prin public și o dronă.
Vineri seară, camerele au captat concertul. Cei suficient de norocoși să asiste la ambele seri îmi spuneau că același lucru s-a petrecut și joi seară, deși informația n-a fost confirmată oficial. Oricum ar sta lucrurile, știm sigur că în viitor vom avea cu toții șansa să revedem concertul în confortul propriei sufragerii.
S-a cântat la fel de mult ca întotdeauna la concertele lui David din turneul acesta. Am avut parte de trei ore de concert, împărțite în două părți – prima cu accentul pus mai degrabă pe Rattle that Lock și a doua rezervată în majoritate pieselor Pink Floyd.
Odată ajunși la subiectul setlist, merită menționat un detaliu extrem de important: de data asta, am avut într-adevăr senzația că asist la un concert David Gilmour și nu la o altă încarnare a Pink Floyd. Exceptând regretabila absență a lui Richard Wright, concertul pe care-l trăisem anul trecut în Florența a avut o puternică amprentă Floyd, mulțumită intervențiilor lui Jon Carin. Anul 2016 a adus schimbări notabile în echipa de concert, iar absența unor oameni ca Phil Manzanera și Jon Carin a transformat în bine piesele, făcându-le mult mai dinamice decât înainte.
Setlist-ul a adus puține surprize, însă acestea au fost cu adevărat impresionante. Introdusă în locul Us and Them, The Great Gig in the Sky a întregit așa cum se cuvenea momentul-tribut pentru Richard Wright, dintre care au mai făcut parte A Boat Lies Waiting și The Blue. Alături de One of These Days – singura piesă de pe Live at Pompeii introdusă în setlist – The Great Gig in the Sky a fost legătura (aproape) perfectă între 1971 și 2016.
Deși speram în secret, n-am crezut cu adevărat că Echoes își va regăsi locul în playlist. Au fost însă destui plătitori de bilete care și-ar fi dorit o excepție de la regulă pentru măcar una dintre cele două seri. În ceea ce s-a dovedit a fi unul dintre cele mai emoționante momente ale serii, David a întrerupt concertul spre a închide subiectul într-un mod cât mai clar cu putință:
Echoes e un cântec grozav și m-aș bucura mult să-l pot cânta. Din păcate, Echoes e o conversație între doi oameni. Rick e mort. Nu mai putem cânta piesa asta.
Au fost o sumedenie de momente în care m-am detașat complet de ceea ce se petrecea în jur, reușind să rămân singur cu muzica. Nu știu dacă de vină a fost spațiul special în care s-au petrecut lucrurile ori publicul prezent într-un număr voit mai mic decât la alte concerte – ce e clar e că totul a părut mult mai personal.
Un lucru, în special, m-a făcut fericit: de obicei, David cedează supărării atunci când face o greșeală. Când lucrurile nu merg chiar așa cum trebuie, David se „decuplează” și e nevoie de ceva vreme pentru ca el să revină în „zonă” – au existat unele greșeli minore și acum, dar de data aceasta relaxarea din interpretare a ajutat enorm și totul a curs firesc, natural, cum se cuvine. Până una-alta, cui îi pasă de o notă nesigură atunci când asculți David Gilmour în amfiteatrul din Pompeii?
Cele opt ore de așteptare mi-au permis să văd prima parte de concert din rândul al doilea, la câțiva pași de scenă. M-am retras în spatele amfiteatrului pentru cel de-al doilea set. Vroiam să mă bucur cum se cuvine de spectacolul luminilor pus la cale de Mark Brickman pe de-o parte și să las și altcuiva, pe de altă parte, bucuria de a sta atât de aproape.
Am privit deci, în voie, proiecțiile, jocurile de lumini și uimitorul foc de artificii de la finalul Run Like Hell. Cât despre finalul concertului și spectacolul de lasere de pe Comfortably Numb… ei bine, pentru asta n-am cuvinte și cred că cel mai nimerit e să așteptăm împreună Blu-ray-ul.
Nu se întâmplă prea des să fii cu adevărat bucuros atunci când îți dai seama că istoria se repetă. Când ai norocul să fii martor al unui asemenea eveniment, știi că ai trăit o experiență cu adevărat specială. În octombrie 1971, patru britanici și o mini-armată de cameramani și tehnicieni au scris o pagină din istoria Pompeiului. Mă bucur din toată inima să vă mărturisesc faptul că am fost în amfiteatrul din Pompeii atunci când, patruzeci și cinci de ani mai târziu, istoria s-a rescris, încărcată de aceeași semnificație.
Text de Ștefan Tivodar, preluat din revista Sunete, toamnă 2016