De câte ori nu ne-am pierdut vremea cu încercarea de a dispune un artist în peisajul muzical, de a-i găsi adăpostul sub o denumire cât mai definitoare a artei sale sau, atunci când nu e vorba de artă, a manifestării în sine?
Asta mai ales după agitația rock’n’roll, care d-altfel a dat șansa maselor să îndrepte muzica și să se exprime.
Această democratizare a artei a dus la riscul diluării noțiunii în sine. Acum avem mai mulți specialiști în muzică decât artiști, iar dacă cumva nu înțelegi ce place acelui „specialist”, e vai și-amar de pielea ta. Ești despărțit mai agresiv decât un tractor, ești ținut mai tare decât un politician și îți este contestat chiar dreptul la existență. Această isterie confundată cu păstoritul duce de cele mai multe ori la o regretabilă confuzie, care până la urmă nu ajută absolut nimănui. De aceea se spune că artistul își merită publicul, și invers, desigur.
Când cineva se apucă de muzică, în niciun caz nu o face pentru a fi bine încadrat de critici sau tolerat de frustrați. Motivele sunt multiple, în funcție de ego – elementul determinant de la rock’n’roll încoace. Pe unii i-a urcat, pe alții i-a distrus, unii au fost penibili, alții au desfășurat grandioase proiecte cu implicare socială, unii au înțeles, alții nu. Important este că toți au avut ambiții. Regretabil este că toți se cred artiști. Pentru liniștea noastră, e bine să știm să facem diferența. Nu neapărat diferența dintre bun și rău, ci mai degrabă diferența dintre artă și divertisment, dintre a fi comercial și a fi facil. Sau, de ce nu, cu mare atenție, să acceptăm toate variantele, dar fără a confunda arta cu divertismentul.
O popularizare a ego-urilor creative, oricât ar fi ele de descentrate. De aici vine noțiunea de „pop”, un concept tranzient, care include toate genurile muzicale cu efect de masă. Un paradox prin care multe lucruri efemere ne rămân multă vreme în memorie. Pop-ul nu definește strict un gen muzical, ci mai degrabă intenția protagonistului de a se adresa unui public cât mai larg. Unii folosesc polite trucuri, alții propriile puteri, norocul și viața anilor.
Spre exemplu, începi cu convingere că ești rock, convins că gălăgia, chitara ieftină și dezacordată, pizza rece și „tenesiții” vor fi punctele tale forte până la bătrânețe, cheile cu care vei descoperi lumea. Succesul schimbă sala de concert și cea de repetiție, schimbă hainele (cel puțin între ele, mai des), schimbă totul în așa fel încât nu te mai interesează că te numești artist pop. Probabil merită, din moment ce unii își distrug și viața pentru asta.
Ce înseamnă să fii unic, cu adevărat un exemplu de demnitate umană și artistică? Există povești care par incredibile. Cursive, cu o evoluție firească, fără tragedii și cu o cosmetică bine realizată care ascunde acele cusături în culori stridente. Despre ei, dar și despre cei din jurul lor și mai ales despre ceea ce-i unește și-i face remarcabili.
Nimeni nu știa ce se va întâmpla atunci când, în 1976, la Dublin, formația Feedback a dat primul concert, într-o sală total neîncălzită, cu toate luminile aprinse.
Scena era făcută din câteva mese puse una lângă alta, iar pe scenă cinci băieți au început să cânte „Show Me The Way”, un cover după Peter Frampton, care în același an lansa unul dintre cele mai bune albume „live” din acea perioadă. Solistul trupei, Paul Hewson, a atins coarda chitarei, iar sala a fost străbătută de un șoc. Toți oamenii din sală au rămas gura-cască în momentul în care băiatul a lăsat chitara și a strigat refrenul în microfon.
Se cânta tare, prost, dar energia străbătea sala. Poate și titlul piesei a fost potrivit. Concertul a durat zece minute. Din acel moment a început un drum care poate fi idealul oricărui tânăr care visează postere și glorie rock.
Paul Hewson a devenit Bono, iar ceilalți patru băieți care au împărțit scena improvizată erau Dave Evans, devenit The Edge, Dick Evans, fratele mai mare al lui Dave, Adam Clayton și Larry Mullen.
Acesta din urmă fiind cel care a avut intenția inițială de a forma o trupă, mânat de fantezii stratosferice la 14 ani. El a fost șeful preț de câteva minute după începerea audiției, pentru că apariția lui Bono, charisma lui, în pofida lipsei aproape totale de calități vocale la acea vreme, a schimbat imediat liderul. Cu toate astea, sinergia a funcționat ideal, refuzând să alinieze trupa la tipicul deja redundant al vieții de familie rock.
După ce a fost exmatriculat, Adam Clayton a devenit principalul agent al formației, spionând zona și bătând drumurile pe la case de discuri și agenții, trimițând apeluri false din partea unor presupuși fani la NME, pentru a fi băgați în seamă.
Grupul a început să-și scrie propriile piese și și-a schimbat numele în The Hype.
După plecarea lui Dick, au devenit U2, numele cu care sigur sunteți mult mai familiarizați.
Cei patru rămași au urcat muntele și iată-i ajunși în dreptul unei noi pietre de hotar. Dar acolo, la școala Mount Temple din Dublin, s-a aprins scânteia. De atunci, instrumentele au devenit mult mai importante, la fel și prezența scenică. Iar lumina care s-a întrezărit devenea din ce în ce mai clară.
Nu le păsa că li se spunea din greșeală „The U2”, „V2” sau „UR”. Au crescut în toate privințele, iar acest lucru s-a reflectat în albumele lor, a reieșit din modul în care obțin sau folosesc câștigurile, din faptul că U2 nu a rămas un grup de aspiranți, ci a devenit o emblemă a istoriei rock-ului sau a artei pop, cum vreți să o luați.
N-ar fi politicos față de alți artiști să-i considerăm cea mai bună trupă din lume (cred că au existat câteva zeci de nume care s-au autointitulat astfel, fiecare la vremea lor, dar cine i-a luat în serios?), în schimb putem spune că și-au asigurat locul acolo unde numai cei cu adevărat speciali ajung. Și cei extrem de norocoși.
U2 sunt printre cei mai populari din lume, de mulți ani încoace.
Nu ne uităm în buzunarul lor, dar știm că au vândut peste 100 de milioane de albume. Nu sunt cei mai buni instrumentiști, dar concertele lor au devenit o atracție globală, trecerea de la Mount Temple la Wembley părând a fi făcută fără prea mare efort.
Ce au special, pe lângă norocul și ego-ul comune marilor nume pop?
Aș începe cu integritatea muzicală pe care și-au demonstrat-o, reprezentându-și vremurile cu creativitate liberă, în timp ce alții se mulțumeau să se consoleze cu ideea că asta cere prezentul. Urmează simțul timpului și pasiunea, care au asigurat combustia necesară trecerii prin cele două școli esențiale ale rock-ului: strada, prin credibilitatea emoțională, și arta, prin spiritul de aventură și maniera modernă, permanent actualizată, de a-și îmbina influențele și de a influența la rândul lor.
Să dăm un singur exemplu de amprentă: tonul cu „delay” al lui Edge, descoperit ulterior în alte mii și mii de piese, la toate nivelurile. Fără să vrei, de multe ori asculți o piesă scrisă în ultimii 20 de ani și-ți trece necondiționat prin minte: U2.
De la explozivul, nerafinatul „Boy”, debutul din 1981, un portret evocator al adolescenței tulburate de angoase, la „War”, trecând prin „The Joshua Tree”, cu seva americana și cu impact incredibil, și ironicul „Achtung Baby” sau coloratele și din nou ironicele „Zooropa” și „Pop”, crescând cu fiecare titlu, fără grabă, fără termene dictate de manageri, învechindu-se ca vinul, acceptând în același timp schimbarea.
O schimbare indusă de propriul ritm de funcționare, nicidecum de vreun factor exterior, oricât ar fi de dovedit eficient. Singura constantă, care i-a ajutat și care i-a distins de mulți alții, ține de componența echipei.
Într-o lume unde schimbările influențate de bani și orgolii sunt la ordinea zilei, U2 sunt printre acei foarte puțini care au stat împreună de la început până acum.
Loialitatea unuia față de celălalt se reflectă în atitudinea lor față de cei din jur, față de membrii organizației pe care o conduc, care sunt considerați colegi, nicidecum angajați, și față de prieteni. Și pentru a sfida încă un standard frecvent în iluzoria lume a showbizului, Bono s-a căsătorit cu Allison Stewart, prietena lui din adolescență, elevă la aceeași școală.
Acestea sunt valorile care au rămas o sursă permanentă de inspirație pentru tot ceea ce înseamnă U2.
Credința pe care ei și-au manifestat-o, discret, fără predici și cruciade. Este evoluția clădită pe o idee pe care mulți ignoranți sau bigoți ar respinge-o: relația dintre credința în Dumnezeu și credința în rock’n’roll. Curajul de a releva realitatea în care crezi. Poate chiar tensiunea creată de discrepanța dintre valorile creștine și natura hedonistă a formei de artă pe care au ales-o stau în nucleul creativității U2.
Să nu uităm de importanța oamenilor din jurul trupei, cu un rol cel puțin la fel de important ca al cvartetului.
Bill Graham poate fi numit descoperitorul grupului. Mai mult, capacitatea lui de a transmite idei a influențat radical istoria de început a formației. O permanentă și puternică sursă de cunoaștere, Bill a devenit omul de bază în transmiterea unor mesaje și sentimente pe care grupul le putea exprima mai greu în cuvinte.
Nota redacției – Bill Graham (1951–1996) a fost un jurnalist irlandez, cunoscut pentru influența sa decisivă asupra scenei rock locale și pentru descoperirea timpurie a trupei U2.
Bill a crezut în U2 și a fost mai mult un catalizator decât un critic. Când băieții nu știau ceva, Bill le explica. Știa ce-i lipsește fiecăruia și recomanda cărți, discuri sau chiar noi cercuri de prieteni. Tot Bill Graham i-a pus la aceeași masă pe U2 și pe Paul McGuinness, care avea să accepte faptul că a fost cea mai importantă întâlnire din viața lui. Paul McGuinness a acceptat în 1978 să se ocupe de management timp de șase luni.
A riscat, simțind că se va întâmpla ceva… de atunci reprezintă cu succes interesele mai multor artiști, dar prezența lui pe întreaga durată a activității grupului și relația lui cu cei patru reprezintă un caz rar. În pofida atitudinii de industriaș, McGuinness a rămas loial și corect față de cei cu care a început doar de probă. Cine-i prost să calce strâmb la acest nivel?
Când „The Joshua Tree” te catapultează la stadiul de fenomen cultural, înseamnă că toți cei implicați au un merit indiscutabil.
1987 a fost anul în care, pentru prima oară, pe coperta revistei „Time” apare o trupă.
În alte reviste de specialitate, Bono e declarat cel mai bun vocalist. Edge devine cel mai bun chitarist, Adam conduce în topul basiștilor, iar Larry și el mai bun decât toți bateriștii. Toate s-au întâmplat după apariția albumului „The Joshua Tree”.
Orice instrumentist ar ridica din sprâncene la aflarea acestor clasamente dacă nu ar ști despre acest disc și impactul său atât de puternic. În 1987, U2 nu au fost cei mai virtuozi, în schimb au fost cei mai inspirați, una din cele mai bune decizii fiind cooptarea a doi producători strălucitori, ceea ce a dat senzația că se poate mult mai bine. La fel cum Beatles nu ar fi fost la fel fără George Martin, U2 nu ar fi avut aceeași definiție a sound-ului fără contribuția vitală a celor doi alchimiști. Oameni care nu se văd pe scenă, dar care uneori sunt mai importanți în procesul de producție decât artiștii.
Ei știu cum sună fiecare instrument, fiecare marcă de instrument sau amplificator, ei știu să adune sunetele, să le ducă spre acel sound unic și bine prelucrat.
„Unforgettable Fire” este primul album care-l aduce pe Brian Eno lângă U2.
Pentru mulți din cei care zbiară la concerte fără să înțeleagă prea bine ce se întâmplă de fapt, acest nume poate fi trecut rapid cu vederea. Ce să fie mare lucru cu un tip care face muzică ambientală și mai lucrează cu unu-altu? Nu scrie hituri, nu vinde multe albume, de ce atâtea laude?
Datorită combinației dintre pasiune pentru muzică, atenție deosebită față de evitarea presei și menținerea unui profil public discret, Eno, în anii de după plecarea din Roxy Music, a devenit marele muzician din umbră. Traseul aventurii lui muzicale a devenit mai clar după ce a produs câteva albume pentru David Bowie și Talking Heads. A urmat o perioadă de strânsă legătură cu U2.
Muzicianul Brian Eno pune accent pe textură, atmosferă și definiție estetică a sunetului. Albumele proprii, produse în zona muzicii ambientale, adună o adevărată bază de date, dar acesta este un subiect care merită mult mai mult spațiu de abordare. Eno a pictat cu sunete, fascinându-i pe toți cei care i-au cerut sprijinul. Nu este producătorul care iese sigur la liman cu o matriță miraculoasă, repetată până la autoindulgență, el aduce tot timpul nuanțe și soluții noi, actualizează și completează peisajele deja schițate.
Colaborarea dintre Eno și U2 pare nefirească, dacă ținem cont și de refuzul inițial al producătorului. Totul s-a limpezit când a avut loc prima întâlnire cu Bono. S-a ajuns la concluzia, de ambele părți, că o sesiune de studio ar fi binevenită pentru toți. De atunci, fiecare întâlnire reprezintă o bucurie și o provocare pentru toată lumea. Atras de felul în care fiecare membru al trupei contribuie la identitatea de grup, Eno a acceptat colaborarea.
Dacă Steve Lillywhite a canalizat energia muzicii, Brian Eno a adus atmosfera. Și multe alte idei, finalizate împreună cu ceilalți implicați, permanent conștienți de forța pe care comuniunea dintre ei o degajă.
„War” a fost primul mare album U2, iar în gradație ascendentă „The Unforgettable Fire” nu seamănă cu „The Joshua Tree”, iar „Achtung Baby” nu e nici pe departe „Joshua Tree – partea a 2-a”, așa cum mulți ar fi făcut după un asemenea succes.
Ideea sinergiei și a permanenței descoperiri se repetă pe fiecare album. Devenit un declarat admirator al grupului, Eno a remarcat elementul non-muzical care aduce liniște și succes: lipsa disputelor inutile și a mofturilor care consumă cea mai mare parte din energia care ar trebui să devină creativă.
Muzica iese bine pentru că toată energia este concentrată în acel loc. Celălalt arhitect al sunetelor, care a făcut de asemenea o artă din redescoperirea muzicii prin jocul cu limitele și cu spațiile, este Daniel Lanois.
Vechi partener de-al lui Eno, responsabil pentru câteva producții esențiale pentru nume precum Bob Dylan sau Peter Gabriel, capabil să scrie piese ajunse și în repertoriul lui Dave Matthews, Lanois a început colaborarea cu U2 împreună cu Eno, devenind reprezentativ pe multe alte producții. Se pare că apogeul acestei relații se reflectă pe noul album, anunțat cu încredere ca fiind proaspăt și inovator.
Dacă nu-i credem pe Eno și Lanois, atunci pe cine să mai crezi atunci când e vorba de muzică? Cum să nu așteptăm cu fior orice apare nou din partea acestei imense figuri media, când știm că Anton Corbijn, același artist care a lucrat printre alții și cu Depeche Mode, își folosește imensul talent pentru a arăta o bună parte din strălucirea conceptului U2?
O strălucire care nu se măsoară după dimensiunea scenei „Zoo” sau după sclipiciul „Popmart”, ci după calitatea mecanismului funcțional și relația dintre părțile lui componente. Asta îi face unici. Contează mai puțin dacă îi considerăm sau nu cea mai mare trupă. Contează că ei rămân una dintre foarte puținele adunări masculine care pot fi numite cu adevărat o trupă. Legătura specială se datorează credinței fiecăruia în ideea că niciunul dintre ei nu ar fi ajuns unde a ajuns fără sprijinul celuilalt. De fapt, experiența te ajută să împachetezi mai bine hârtia, pentru că dedesubt realitatea nu e atât de dulce.
U2 nu-și tratează publicul ca pe o adunătură de idioți instinctivi, nu se uită de sus, aruncând cu muzică drăguță… chiar dacă uneori gama de produse care le poartă emblema se extinde spre ceea ce am putea numi o supraofertă, fără a avea neapărat legătură cu muzica. Dar vorbim totuși (și) de un produs consumat la scară largă.
Universul U2 este în expansiune.
Putem specula până și semnificația sau lungimea titlurilor albumelor de început, în comparație cu cele noi. De la „Boy”, „October” și „War” la „All That You Can’t Leave Behind”, „How to Dismantle an Atomic Bomb” și „No Line on the Horizon”.
Dacă urmărim cu atenție drumul de la începuturi la cel mai nou album, ne dăm seama cum poți descifra o misiune de-o viață: eliminând frica de a crește, de a încerca să aflăm ce delimitează linia orizontului; crezând în valorile în care din ce în ce mai puțini au curajul să creadă; pregătindu-ne pentru un nou nivel; continuând să creștem.
Text de Berti Barbera, Revista Sunete, martie 2009
Notă: Acest articol a fost scris în contextul lansării celui de-al 12-lea album U2, No Line on the Horizon.